PETRU FĂGĂRAŞ – CENACLUL LITERAR "LUCIAN BLAGA" - SEBEŞ

PETRU FĂGĂRAŞ – INTERSECŢIA VOCAŢIEI

sau CERNEALA PREŢIOASĂ A IUBIRII


Maria Diana Popescu, Agero

Asumîndu-şi existenţa sub forma cunoaşterii poetice, Petru Făgăraş vine cu pas apăsat către cititorul modern, considerîndu-l un fel de partener colocvial. Lui i se adresează inspirat, oferindu-i leacuri scumpe sau otrăvuri cu sfinţite reflexe. Gîndirea, inspiraţia, trăirile poetului se întîlnesc în Ora noastră, ora căutătorilor de frumos, în care vîrful peniţei încrustează, moleculă cu moleculă, o etapă a evoluţiei sale intelectuale. Mai ales în asemenea ore se nasc versuri decisive, oricît de libere, totuşi sensibile, calde, într-o plăcută osmoză, ca aceea a unui dans superior. Poemele respiră prezenţa afectivă şi curăţenia unui suflet prieten cu iubirea, cu tristeţea şi cu singurătatea. Limbajul, cu tropii esenţiali, pare un ecou ce întinde punţi de comunicare trupului mergător al timpului, dinspre trecut spre cel al anticipării: „Mă cheamă fiul/ nenorocului,/ ursitoarele bune,/ m-au pierdut la cărţi./ Mă bat cu pumnii,/ în pieptul destinului./ pe strada mea curg râuri/ de lapte şi miere/ şi venin la …liber./ recomandări nu am,/ decât clipocitul clepsidrei.” Versul răbdător, asemenea unei cămile încărcată de greutăţi, trece deşertul spre locuri neumblate încă, un poem respiră cu aburul celuilalt logodna între metaforă şi echilibru: „Am călătorit prin vârste,/ Vremelnic, în straie/ de prinţ şi de nomad,/ La praguri de răscruci,/ în tunetul anilor,/ m-a atins tăcerea visărilor/ şi te-am întâlnit pe Tine.”

O desprinderea de teluric, o înălţare în straturi pure, poetul aspiră liric la învecinare cu nemărginirea: „căutând cărările grădinii tale,/ adorm la marginea norilor/ scuturaţi de păsări…/ Mă prefac apoi în vârfuri de degete/ ca să-ţi ating părul,/ în clepsidră de frunze uscate,/ ca să-ţi ating timpul/ şi să mă sting în văpăi./ Vremea din nuci se cojeşte/ şi vântul se-aşează pe mâini, iar când ploaia piaptănă fumul/ eşti dorul din mijloc de drum.” Petru Făgăraş mizează pe forţa versului de a surprinde psihologia cititorului. Această stare plină de afecţiune, durează pînă la cerneala preţioasă a iubirii, cu cele mai romantice străzi, pe care poetul umblă ore în şir, cufundat în miresme, fără a cădea în vreo prăpastie: „femeie,/ curcubeu,/ te-mbrăţişez cu norii mei,/ cu florile, cu iarba,/ cu cristalinul apei din Valea Frumoasei/ şi cu toţi stejarii din fiinţa mea.”

Teama este prezentă şi ea, dar cu un accent pozitiv, corelată cu sentimentul speranţei, în ciuda tristeţii care pare pe alocuri să devină cronică, liricul cald reînvie ca modalitate originară de asumare a microuniversului în care trăieşte şi în raport cu care se află în perpetuă întrebare: „Curg încet/ zi de zi,/ iar mâine/ ca şi ieri,/ voi sângera/ sau voi iubi.” Petru Făgăraş pare scufundat într-un izvor ce instituie, prin imagine, armonia personanţei sale şi, cred, se trezeşte curat, ingenuu (însuşiri pe care şi le va păstra pînă la capăt, aper) într-o atmosferă de accentuată sensibilitate. Punct de convergenţă, născut din nevoia de a exprima sentimentele în mulajul muzical al lumii, eul liric este pentru Petru Făgăraş transindividual, răsunînd din abisul existenţei sau din cel al irealităţii: „M-am ghemuit/ ca o sămânţă în pământ…/ mi-au încolţit degetele…/şi gura…şi ochii./ mâini străine/ mă smulg/ şi pierdut/ în cleştele lor, plâng,/ plânsul pământului”. Sensul de clişeu al cadrelor poetice (clişeu compoziţional, de imagine sau de inspiraţie), itinerarul poemelor, constituie un fel de gramatică ce ordonează substanţa discursivă. Curcubeie, stele, doruri, lacrimi, ape cristaline, gînduri, şoapte, dimineţi, petale, nori, fluturi, ploi, muze, întrebări, aşteptări, vise, îmbrăţişări, abisuri, întreaga recuzită reprezintă dorinţa poetului de a anexa cunoaşterii alte tărîmuri dragi firii sale, nu prin dilatarea discursivă a unei irealităţi, ci prin explorarea unor nivele mai profunde ale realităţii: „Mi-e sufletul/ rai încolţit/ şi izvor./ durerile tale/ se varsă în mine./Miresma iubirii/ În ceruri se vinde./ Iar Dumnezeu/ ne-a transformat aripile în mâini/ ca să putem iubi.”

Transferînd idei de la o interioritate la alta, articulînd în comun universul lăuntric cu realităţile date, poetul resemnifică orizontul său, cu tot atîta sensibilitate şi profunzime. În toate, iubirea, ca intermediar între real şi discurs, mizează pe forţa de expansiune a cuvîntului, prezidînd din umbră ornarea şi curgerea poemelor, eliberîndu-l pe poet din lanţul unor cauzalităţi: „Poeta mea/ mai frumoasă ca Valea Frumoasei,/ deschide încuietoarea mirosului din flori,/ să pot veni în urma ta/ să mă închin poemului ce doare, cum doare rugina din frunza pădurii./ Te-aş lua din oglinda frânturilor de gând/ Încet te-aş aşeza în palmă, să-mi ghiceşti drumul pe care voi urca la tine./ Dar tu te-ai risipit în anotimpuri,/ în gândul meu de la apus/ te aştept la singura ieşire/ în CUVÂNT.”

Un bine venit demers creator de (re)autentificare a raportului poet-univers sau mai degrabă o necesitate de extindere a cunoaşterii pe care numai limbajul poetic i-o poate oferi. Ora noastră este, aşadar, tărîmul capabil să suporte intersecţia vocaţiei creatoare a autorului cu cea a receptorului; este unghiul unei identităţi lirice aflată în evoluţie şi evaluare de sine. Pentru că vorbim despre un eu liric simbolic şi independent, indubitabil vorbim despre eul unui stilist rafinat: „deplinul întuneric,/ lumina o conţine/ şi-n muta disperare,/ tăcerea e cuvântul,/ nefericirea însăşi,/ cuprinde fericirea./ Iluzia supusă, ascunde adevărul./ Sunt trecător prin lume/ Şi veşnic/ În clipa REGĂSIRII.”


Maria Diana Popescu, Agero

http://www.agero-stuttgart.de/