Nou*: Revista Agero - Stuttgart

miercuri, 14 octombrie 2009

Antropologia cognitiva

Integrată ştiinţelor cognitive, alături de lingvistică, psihologie, filozofie, neuroştiinţe, informatică, antropologia concură la o teorie integrată, însă niciodată completă. Antropologia cognitivă este o disciplină hibrid, iniţial „de graniţă”, care a căpătat în timp scurt o recunoaştere ca domeniu relativ autonom, asemenea psiholingvisticii sau psihosociologiei.


In viziunea lingvistului american Noam Chomsky, limba este o oglindă a minţii, iar structurile primeia sunt o reflectare a structurilor ascunse ale celei de-a doua. Un discurs echilibrat este manifestarea externă a unor procese psihice desfăşurate într-un creier integrat, în care cele două emisfere nu luptă pentru supremaţie, datorită funcţionarii holistice.


Viziunea lui Noam Chomsky este similară cu tendinţele din fizica modernă şi se înscrie pe o linie de gândire promovată de Kurt Goedel, american de origine cehă, sub denumirea de „teoria incompletitudinii”, fiind una dintre cele mai revoluţionare descoperiri din logică, cunoscută publicului larg abia prin anii 1970, spre sfârşitul vieţii lui Kurt Goedel. Noua fizică a introdus si proprietatea de „ne-localizare" cuantică care semnifică faptul că particule aflate la distanţe macroscopice unele de altele pot să interacţioneze unele cu altele într-un mod ciudat, ca şi cum ar fi inter-conectate, însă legatura dintre ele este necunoscută. Este ca şi cum ar exista un „intreg" care coordoneaza prin metode necunoscute fiecare particică din univers. Bohr şi Heisenberg au dezvoltat această idee, demonstrând ca nu se pot face observaţii obiective, întrucat observatorul, chiar prin acţiunea sa de observare, modifică starea cuantică a sistemului observat. Pe această bază se iese de sub incidenţa noţiunii de sistem şi se intră în sfera noţiunii de holon, care este, în sensul metaforic, „un tot egoist alcătuit din părti altruiste şi, în acelaşi timp, o parte altruistă a unui tot mai vast.” [1] Dacă sistemul deschide calea unui demers de tip analitic (dinspre multilplicitate spre unitate), holonul privilegiază analiza sintetică.


Mintea umană este un mecanism complex, fiind capabilă de noi expansiuni… ad infinitum. Emisfera dreaptă este mai „sofisticata” decât emisfera stângă, fiind capabilă să organizeze date întâmplătoare în structuri coerente, umplând astfel golurile existente. Sensul este „Sfantul Graal” al ştiinţelor cognitive (vezi Ray Jackendoff). Capacitatea creierului de a genera concepte noi (vezi Robert Hoffman şi Richard Honeck) şi, prin punerea acestora în relaţie, sensuri noi la orice nonsens, graţie furnizării unui context adecvat, cu ajutorul interferenţelor şi metaforei, de exemplu, este proprie emisferei drepte. Robin Lakoff, dizidentă din tabăra chomskyană, este de părere că, dacă limba este cu adevărat o oglindă a minţii, atunci ea ar trebui să reflecte nu doar algoritmurile sintaxei, ci mintea ca întreg, „setul complet de reguli după care fiinţa umană dă formă şi sens universului său, şi în absenţa cărora niciuna nu ar exista.” [2]


Abordarea promovată de Noam Chomsky în lingvistică (mai nou, considerat filozof al limbii) se întâlneşte cu cea din fizica modernă, în care aspectele lumii vizibile încep să fie explicate prin procesele invizibile, de nivel subatomic. Astfel, existenţa unei întregi baze mentale în creierul oricărui vorbitor (competenţa) poate fi intuită datorită manifestărilor sale exterioare: vorbirea (performanţa). Sintaxa ar fi manifestarea exterioară a unei gramatici ascunse, mentale, nu logice, ci psihologice, instanţiate în creierul oricărui nou-născut, în funcţie de limba pe care o aude în mediul înconjurător.


Informaţiile noi apar din abstracţiunile minţii, iar sensul are propria caracteristică combinatorială, care rezultă dintr-o conlucrare echilibrată a sintaxei cu semantica, deoarece limba, organism viu, trebuie să evolueze. La evoluţia limbii îşi aduc aşadar contribuţia atât sintaxa cât şi semantica, altfel s-ar ajunge la o excesivă ambiguitate (haos), fără aportul structurant al sintaxei. Un discurs echilibrat presupune funcţionarea integrată a celor două emisfere cerebrale, dreaptă şi stângă, transferul de informaţie realizându-se prin corpul calos, care le leagă ca un pod, datorită fibrelor sale norvoase.


Abordarea activităţii umane ca obiect de studiu al psihologiei a permis ipostazierea psihicului ca un sistem aflat într-o permanentă organizare şi dispunând de autoreglare. Astfel, a fost posibilă trecerea către o altă abordare a obiectului de studiu al psihologiei şi anume, omul concret. Conform acestei perspective, procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine fără legătură cu individul uman concret, după cum activitatea este desfăşurată şi controlată de o persoană care dispune de o anume identitate psihofiziologică. Ca atare, începe să se conştientizeze faptul că nu neapărat funcţiile psihice trebuie să constituie obiectul de cercetare al psihologiei, ci funcţiile psihice ale omului concret, şi nu activitatea la modul impersonal, ci activitatea personală şi personalizată a omului. Astfel, reorientarea către om şi către uman devine o tendinţă puternică şi fertilă în psihologie, luând naştere „psihologia umanistă", considerată de Abraham H. Maslow, unul dintre fondatorii săi, „a treia forţă în psihologie.”


Umanistii aduc o nouă perspectivă de interpretare a obiectului psihologiei, omul şi problematica sa umană devenind centrul abordărilor teoretice şi practice, de la viaţa de zi cu zi, până la marile teme şi probleme ale umanităţii. Din perspectivă metodologică, marele câştig al abordării umaniste îl reprezintă trecerea de la cercetarea manipulativă la cea coparticipativă, omul nemaifiind un simplu obiect al studiului ştiinţific. De la tehnicile şi practicile cantitative, obiective, bazate pe predicţie, explicaţie, lege şi generalizare empirică, s-a trecut către tehnicile interpretative, calitativiste, având ca scop înţelegerea acţiunilor şi conduitelor individului uman, aflat în relaţie cu sinele său şi cu mediul socio-cultural înconjurător. Odată cu această schimbare metodologică, a apărut şi noul scop al psihologiei: finalitatea acesteia este una care ţine de creşterea personală, de dezvoltarea potenţialului uman şi de maturizarea psihosocială.


Ştiinţele cognitive folosesc ca unealtă fundamentală metoda procesării informaţiei, împrumutată din informatică. Acest domeniu se află la graniţa dintre ştiinţele umaniste (ex. psihologie, sociologie, antropologie, lingvistică) şi ştiinţele exacte (ex. informatica), integrând şi contribuţia artelor frumoase (design grafic, teatru, balet, cinematografie). Ca urmare, cercetările şi practica în acest domeniu presupun colaborarea între specialiştii din diferite domenii, precum şi lucrul într-o echipă multidisciplinară. Astfel, psihologia cognitivă şi ştiinţele cognitive işi aduc contribuţia la înţelegerea aspectelor psihologice cum sunt percepţiile, reprezentările de cunoştinte, memoria, rezolvarea de probleme. Antropologia şi sociologia, împreună cu unele orientari din psihologie (cum este teoria activităţii, psihologia culturală) ajută la înţelegerea contextului mai larg al interacţiunii, sub diferite aspecte. Ramura care se ocupă cu aspectele psihologice cognitive ale acestei interacţiunii este ergonomia cognitivă. (Van der Veer, 1990)


Stiinţele şi-au fundamentat discursul şi demersurile de cercetare pe opoziţia dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Pentru a obţine rezultate valide din punct de vedere ştiinţific este necesar nu doar să ne îndepărtăm de simţul comun, de cunoaşterea comună de la nivelul vieţii de zi cu zi, dar chiar să se producă o „ruptură epistemologicăîntre cele două tipuri de cunoaşteri.


Se consideră că simţul comun acţionează în două etape:

- prima etapă de cunoaştere spontană în care ne facem o idee, avem o părere despre evenimentele în cauză; este o imagine imprecisă, uneori greu de tradus în discurs raţional; spre exemplu, spunem despre unele persoane că au o intuiţie excepţională legată de un anume fapt, intuiţie însă pe care nu o pot explica în termeni discursivi şi cauzali.

- a doua etapă de extrapolare a explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente sau viitoare, mai degrabă o căutare a sensurilor posibile ale evenimentului actual în explicaţiile şi informaţiile din experienţele anterioare similare.


O prezentare extrem de pertinentă şi validă a valenţelor şi limitelor cunoaşterii comune o face Petru Iluţ în lucrarea sa Abordarea calitativă a socioumanului. Factorii care influenţează cunoaşterea comună:

- enculturaţia – transmiterea informaţiilor culturale şi a tehnicilor civilizatoare şi de stăpânire a mediului de la o generaţie la alta; în acest caz o influenţă determinantă o are limbajul ca matrice internă de transmitere, structurare, dezvoltare si internalizare a informaţiilor relevante din respectiva comunitate;

- socializarea – transmiterea normelor valorice şi morale după care îşi ghidează existenţa respectiva comunitate şi formarea personalităţilor individuale în raport cu aceste norme; există o socializare primară care se realizează în familie şi care presupune transmiterea de către părinţi a normelor morale fundamentale către copii, educarea acestora în consens cu valorile societăţii din care acesta face parte şi o socializare secundară care se face în instituţii specializate (de învăţământ, religioase, militare, de reeducare etc.)


Experienţa directă a oamenilor cu mediul, cu semenii şi cu propria persoană este influenţată puternic de aceşti factori şi este limitată prin însăşi faptul cunoaşterii comune. Simţul comun nu este ceva omogen, amorf, nediferenţiat. Dimpotrivă, el apare ca puternic stratificat din punctul de vedere al potenţialului cognitiv, mergând de la constatări simple, clişee şi prejudecăţi, până la observaţii şi raţionamente de mare fineţe şi profunzime, la explicaţii şi interpretări nuanţate. În funcţie de inteligenţă şi nivel de cultură, de multitudinea şi varietatea experienţelor socioculturale, indivizi nespecialişti propriu-zis în studierea socioumanului au grade diferite de aprehensiune a lui. Subiectivitatea (clişee de gândire, interese, aspiraţii, valori), poate deforma de la început conţinutul informaţional prin însăsi percepţia incorectă a realităţii. In mod deliberat sau nu, oamenii filtrează, selectiv informaţiile care concordă cu propriile păreri sau credinţe şi le evită pe cele disonante. Chiar dacă reprezentările (percepţiile) obţinute la nivelul simţului comun ar fi corecte şi pertinente, ele sunt întotdeauna particulare, rezultat al unui context concret. Conştiinţa comună poate cădea relativ usor în pericolul de a înregistra doar legături aparente (şi de multe ori false) între dimensiuni, factori, variabile.

Mecanisme şi efecte distorsionante mai specifice ale conştiinţei comune:

- Efectul falsului consens, adică faptul că indivizii au tendinţa de a se considera, în ce priveste acţiunile, judecăţile şi modul lor general de comportare, mult mai asemănători cu semenii lor decât sunt în realitate.

- Efectul încadrării (frame) sau al cadrului de referinţă, constând în aceea că prejudecăţile şi aprecierile noastre relativ la diferite obiecte, persoane, instituţii şi probleme sociale sunt afectate, în mare măsură, de felul în care este prezentată informaţia despre ele, de cadrul în care ea apare.


Paradigma complexităţii promovată de Edgar Morin [3] este de tip dialogic (ordine/ dezordine/ organizare) şi translogic, deoarece scapă atât holismului cât şi reducţionismului, în baza principiului Unitas multiplex, care permite trecerea de la o complexitate la ceva mult mai complex (hipercomplexitate). Complexitatea este antagonistă şi complementară totodată, ceea ce-l determină pe Morin să o considere mai degrabă o sfidare decât un răspuns, deoarece se situează chiar „în inima relaţiei dintre simplu şi complex.”

Perspectiva transdisciplinară susţinută de E. Morin o întâlnim şi la alţi autori (vezi S. Marcus, 2005, 2006, 2007) şi rezultă din „întâlnirea extremelor” (S. Marcus, 2005) a căror punere în relaţie este posibilă prin mediere, altfel transdisciplinarul n-ar însemna decât indisciplinar.


Paradigma medierii confirmă tendinţa interdisciplinară ce marchează întreaga organizare a învăţământului începând cu mijlocul secolului al XX – lea. Născută din domenii şi practici diverse (psihologie, sociologie, învăţământ, pedagogie, drept, politică, consultanţă, creativitate, rezolvarea de probleme, echitate şi deontologie etc), medierea este o paradigmă universală, reprezentând, asemenea altor paradigme (timpul, spaţiul, comunicarea, paradoxul, informaţia, globalizarea, etc), un punct de întâlnire între mai multe discipline din a căror combinare rezultă o înţelegere mai bogată şi mai nuanţată a lumii şi comportamentului uman. (S. Marcus, 2005)


Dezvoltarea medierii este un răspuns firesc la problematica lumii contemporane Afirmându-se ca un imperativ social major, medierea fundamentează dimensiunea individuală şi pe cea colectivă a cetăţeniei noastre (Bernard Lamizet, 1999). Annie Cardinet prezintă în cartea Ecoles et médiations (2000) legăturile posibile între diferitele forme şi practici ale medierii şi ne dezvăluie importanţa medierii în educaţie şi, în special, în pedagogie, reuşind să depăşească aparenta dicotomie a medierii, care desparte şi (re) stabileşte legăturile totodată. În viziunea autoarei, medierea interpersonală nu poate fi validată decât de schimbarea pe care o provoacă la fiecare din părţile aflate în conflict, care reuşesc astfel să dea o altă dimensiune sursei conflictului şi să-şi regăsească echilibrul. Trăit de fiecare persoană, procesul intern de schimbare se realizează printr-o mediere intrapersonală ce vizează dezvoltarea personală şi transmiterea culturală, făcând astfel posibilă trecerea de la dimensiunea individuală la cea colectivă.


Şcoala este primul spaţiu al medierii, un spaţiu de trecere între familie şi societate, între sine şi celălalt, între propria sa viziune despre lume şi viziunea celorlalţi. Spaţiul „intermediar”, de reflecţie al medierii răspunde trebuinţei de securitate a copilului. Frecventând şcoala, copilul trăieşte prima mare încercare socială din viaţa sa, pentru că se desprinde tot mai mult de modelul părinţilor pentru a se lăsa modelat de şcoală, instituţie cu un important rol formator.


Boris Cyrulnik [4] evidenţiază ideea că baza culturală se formează în copilărie, deoarece până să ajungă în prima sa zi de şcoală, copilul a deprins deja un stil afectiv şi a preluat prejudecăţile părinţilor. Copiii care din familie deprind codurile sociale şi îşi formează ataşamente securizante vor beneficia de această educaţie toată viaţa. Şcoala este un factor de rezilienţă atunci când familia şi cultura îi dau această putere. Termenul de „rezilienţă” este introdus de Boris Cyrulnik pentru a defini capacitatea umană de a depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave. Legătura şi sensul fac posibilă rezilienţa.


Prima copilărie este vârsta legăturii, deoarece în această perioadă copilul stabileşte legăturile semnificative cu membrii familiei. Dacă violenţa vine de la o persoană cu care s-a stabilit o relaţie afectivă, suferinţa este dublă, deoarece copilul suferă şi ca urmare a reprezentării ei. Copilul îşi va putea aminti toată viaţa doar de acele fapte care s-au integrat în istoria sa personală pentru că au avut un sens. Dacă din copilărie copilul a experiementat iubirea şi s-a simţit acceptat aşa cum este, el îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă, conştientizează că sinele său are o valoare care merită să fie respectată.


În cazul copiilor orfani, prezenţa în jurul lor a unor tutori de rezilienţă iubitori şi responsabili poate contribui la reluarea dezvoltării lor şi recuperarea întârzierii, cu atât mai mult cu cât ei au şansa de a mai întâlni şi tutori verbali şi culturali pentru declanşarea procesului de rezilienţă cu rol în construirea sensului şi realizarea legăturii cu transcendentul. Conştientizarea posibilităţii de a se proiecta în viitor şi de a cuceri, graţie instruirii şi educaţiei, o altă lume decât cea cu care se confruntă în prezent contribuie la declanşarea procesului de rezilienţă şi învăţarea empatiei, un factor de rezilienţă important pentru a deveni, la rândul lor, rezilienţi, adică persoane capabile să dăruiască. Posibilitatea de a dărui permite copiilor să-şi întărească respectul de sine, să se simtă mai puternici, mai buni, mai generoşi şi, prin stabilirea unei relaţii afective, să-şi împlinească nevoile de securitate, de a iubi şi de a fi iubiţi.


Principalul indicator al unei modificări culturale este schimbarea concepţiei despre copil. Începând cu perioada Renaşterii se descoperă importanţa afectivităţii în dezvoltarea copilului. Această descoperire a antrenat şi schimbări culturale. Părerile erau împărţite. Dacă unii filozofi susţineau importanţa afectivităţii, existau medici care o respingeau, considerând că afectivitatea înjoseşte omul.


Medierea este necesară pentru a crea sau înţelege legăturile dintre cunoştinţe, evenimente, generaţii, membrii unei comunităţi şi comunităţile vecine.


Paradigma sociodidactică [5] introduce în componentele paradigmei educaţionale, enunţuri, metode, modele de educaţie socială şi forme de activitate didactică ce se derulează în alte contexte decât cele şcolare. Este vorba de o paradigmă a educaţiei non-formale centrată pe relaţionare, comunicare şi interacţiune socială.


Carmen Bulzan defineşte Sociodidactica ca teorie şi practică a educaţiei sociale în contexte de viaţă, altele decât cele şcolare, pentru realizarea competenţelor sociale. Prin sociodidactică se întemeiază o paradigmă a educaţiei sociale în societatea cunoaşterii ca răspuns la noile transformări socio-politice din ţară şi lume şi se propune parteneriatul de coeducaţie ca o rezultantă a negocierii didacticilor speciale prin care educaţia să fie mai mult o preluare de putere „empowerment” decât o îndoctrinare.



© Virginia – Smărăndiţa Brăescu

Centrul de Training, Consultanţă şi Mediere

Bibliografie:

Bulzan Carmen (2008), Psihologie organizaţională şi managerială, editura Universitaria Craiova

Cardinet Annie (2000), Ecole et médiations, éditions Erès

Cyrulnik B. (2005), Murmurul fantomelor, ed. Curtea Veche, Bucureşti

Ilut, Petru (1998), Abordarea calitativă a socioumanului, ed. Polirom, Iaşi

Lamizet, B (1999), La médiation culturelle, l’Harmattan, Paris

Malim, T.(1999), Procese cognitive, ed. Tehnică, Bucureşti

Marcus, S. (1985), Timpul, ed. Albatros, Bucureşti, p.151

Marcus, S. (2005), Paradigme universale, ed. Paralela 45, Piteşti

Marcus, S. (2005), Intâlnirea extremelor, ed. Paralela 45, Piteşti

Meirieu P. (1988), Apprendre… oui, mais comment, éditeur ESF, Paris.

Moreau, A. (2007), Psihoterapie. Metode şi tehnici, ed. Trei, Bucureşti

Morin, E (1990), Introduction à la pensée complexe, ESF éditeur, Paris

Revista România literară, nr. 18/ 8 mai 2009



[1] Marcus, S., 1985, Timpul, ed. Albatros, Bucureşti, p.151


[2] Vezi Cuţitaru Laura Carmen, articolul Dilemele semnificaţiei, în România literară, nr. 18/ 8 mai 2009.


[3] Vezi Edgar Morin (2005), Introduction à la pensée complexe, éditions du Seuil, Paris


[4] Vezi Boris Cyrulnik (2005), Murmurul fantomelor, ed. Curtea veche, Bucuresti


[5]Vezi Carmen Bulzan (2008), Psihologie organizaţională şi managerială, Editura Universitaria Craiova

Niciun comentariu:

GALERIE FOTO

GALERIE FOTO

Concursul literar Nora Iuga

Mai multe informatii pe http://concursulnoraiuga.wordpress.com/

Mediatorul cartii este membru Reteaua literara

Mediatorul cartii este membru Reteaua literara
http://reteaualiterara.ning.com; poezie, proza, literatura, muzica, pictura, arta, cultura, evenimente, stiri

Parteneriat SMILE 21+

Parteneriat SMILE 21+
www.oxigencafe.ro

Biblioteca Municipala "Radu Rosetti" - Onesti, jud. Bacau

"Mediatorul nu este un intermediar de care avem nevoie, ci un pedagog care actioneaza din umbra." (Annie Cardinet)

Observator SMILE 21 +

Observator SMILE 21 +
BookTalks: dezbateri, intalniri cu scriitori. Un proiect Bookblog.ro

Schimb de Carti - un proiect Bookblog.ro

Citeşte mai mult - un proiect Humanitas si Vodafone

Campania "Scrie ca sa primesti... o carte"

Editura Sed Com Libris

Diverta: mereu ceva nou

Diverta: mereu ceva nou
Diverta nu vinde carti, ci ofera servicii.

Amor de carte

Recomandare SMILE 21+

Recomandare SMILE 21+
Ghid turistic online

www.ozibuna.net