“DE MAINE PANA MAI IERI, ALALTAIERI” este jurnalul unui martor al suferintei celuilalt. Strategia textuala implica acumulari de gesturi, cuvinte, taceri, strigate reprimate, care induc senzatia de mecanica a zilelor si noptilor, opresiva pana la alienare, incursiuni in trecutul comun si proiectii intr-un viitor incert, erodate sistematic de sentimentul incertitudinii si provizoratului.
Poeta isi refuza efuziunile sentimentale, dar si orice pornire cinica. Atitudinea ei este mai degraba de sorginte stoica, una dintre imaginile-efigie ale cartii fiind aceea a femeii care nu plange, (carte dedicata, in memoriam, sotului ), inchisa ermetic intr-o crisalida care poarta marcile tari ale frumusetii, durerii si singuratatii.
...“De maine pana mai ieri, alaltaieri” este o carte unica, in care notatia cruda este bulversata adeseori de izbucniri vizionare: ea are frumusetea paradoxala a descantecului si forta teribila a unui exorcism...” (Mircea PETEAN)
Poeta isi refuza efuziunile sentimentale, dar si orice pornire cinica. Atitudinea ei este mai degraba de sorginte stoica, una dintre imaginile-efigie ale cartii fiind aceea a femeii care nu plange, (carte dedicata, in memoriam, sotului ), inchisa ermetic intr-o crisalida care poarta marcile tari ale frumusetii, durerii si singuratatii.
...“De maine pana mai ieri, alaltaieri” este o carte unica, in care notatia cruda este bulversata adeseori de izbucniri vizionare: ea are frumusetea paradoxala a descantecului si forta teribila a unui exorcism...” (Mircea PETEAN)
POEM (1)
“Cu ochiul pătat de pământesc” (Kafka)
Să mă închid aş vrea în gânduri sălbăticite
mâine este azi, aşa spun mereu asemeni unei
fiinţe abisale să simt fiorul aş vrea
odată cu sângele - un contur, o linie,
ceva mult mai aproape.
Ei da, eram o tăcere, erai o tăcere,
recunoşteai - TU nu mai erai acolo,
renunţasem. cu memoria palmelor ascultă cum
bate vântul de martie a desprimăvărare.
Citesc Poe şi din când în când mai
trece Dumnezeu prin odaie. Mă priveşte
apoi închide fără zgomot uşa,
imi spun trebuie să învăţ să merg
pe drumul cel mai bun ‘mergi, nu te uita peste umăr,
nu striga, oricum nu te aude nimeni ‘
şi aşa aruncam cu furie cu mine
în înaltul cerului, căzând apoi pe
genunchii ploilor rotunjiţi de timp.
am învăţat să iubesc…puţin câte puţin,
puţin
câte
puţin...
m-am lăsat risipită în toate
anotimpurile mă ştergeam pe frunte
de tristeţe. aş fi umplut cu ea şi Dunărea şi pustia.
carnea vineţie ţipă,
pumnul se strânge a ameninţare
« bărbia dreaptă »,
îmi spun, « trece timpul ».
pe lângă mine soarele se prelinge iar,
am mai pierdut o zi. ce vreau să spun ?
cum mă regăsesc după…douăzeci de ani ?
sau mai mulţi ?
N-AM CERUT NIMĂNUI NICIODATĂ NIMIC.
Da, am un destin cu uşa întredeschisă -
să rămăn, să ies, spectator în fotoliul din sufragerie,
« călător de profesie » vorba poetului.
da, am un destin cu uşa întredeschisă.
martie 2006, Galaţi
“Cu ochiul pătat de pământesc” (Kafka)
Să mă închid aş vrea în gânduri sălbăticite
mâine este azi, aşa spun mereu asemeni unei
fiinţe abisale să simt fiorul aş vrea
odată cu sângele - un contur, o linie,
ceva mult mai aproape.
Ei da, eram o tăcere, erai o tăcere,
recunoşteai - TU nu mai erai acolo,
renunţasem. cu memoria palmelor ascultă cum
bate vântul de martie a desprimăvărare.
Citesc Poe şi din când în când mai
trece Dumnezeu prin odaie. Mă priveşte
apoi închide fără zgomot uşa,
imi spun trebuie să învăţ să merg
pe drumul cel mai bun ‘mergi, nu te uita peste umăr,
nu striga, oricum nu te aude nimeni ‘
şi aşa aruncam cu furie cu mine
în înaltul cerului, căzând apoi pe
genunchii ploilor rotunjiţi de timp.
am învăţat să iubesc…puţin câte puţin,
puţin
câte
puţin...
m-am lăsat risipită în toate
anotimpurile mă ştergeam pe frunte
de tristeţe. aş fi umplut cu ea şi Dunărea şi pustia.
carnea vineţie ţipă,
pumnul se strânge a ameninţare
« bărbia dreaptă »,
îmi spun, « trece timpul ».
pe lângă mine soarele se prelinge iar,
am mai pierdut o zi. ce vreau să spun ?
cum mă regăsesc după…douăzeci de ani ?
sau mai mulţi ?
N-AM CERUT NIMĂNUI NICIODATĂ NIMIC.
Da, am un destin cu uşa întredeschisă -
să rămăn, să ies, spectator în fotoliul din sufragerie,
« călător de profesie » vorba poetului.
da, am un destin cu uşa întredeschisă.
martie 2006, Galaţi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu