Entropia durerii – până mai ieri – ghilotină” de Cezarina ADAMESCU

ANGELA BACIU-MOISE, „De mâine până mai ieri, alaltăieri”, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2007

Prezenţă frapantă în peisajul liricii actuale, din toate punctele de vedere, Angela Baciu ştie să-şi valorifice calităţile, resursele, datele esenţiale primite la naştere, talantul ce i s-a dat să-l sporească, să-l pună în valoare, să-l facă să strălucească. Şi poate că în aceasta constă adevărata sa artă, în a şti să se aşeze în lumina cea mai favorabilă, cea mai prielnică. Şi, o dată cu persoana sa, aşază şi lucrurile din jur, şi oamenii, după un scenariu prestabilit, astfel ca imaginea, decorul să prevaleze asupra sentimentului.

De ce atâta nevoie de imagini exterioare? Trebuie să ai curajul să sapi adânc, ca să dai de plămada aceea de inefabil, rămasă genuină. Şi totuşi, atâtea văluri acoperă adevăratul chip, încât devoalarea devine anevoie de înfăptuit. Dar ce vei descoperi, merită osteneala. Şi stratul de fard şi voalurile au rostul lor. Ele acoperă vulnerabilitatea. Dacă treci de barierele emoţionale pe care le simţi ridicate în preajma sa, poţi descoperi o persoană caldă, generoasă, deschisă, comunicativă, stenică.

Angela Baciu-Moise are abilităţi creative certe, aşa cum s-a vădit în volumele precedente, intens mediatizate şi apreciate de critică. O dimensiune în plus, dimensiunea suferinţei, se relevă cu acest al 13-lea volum de versuri, suferinţă ce capătă valenţe noi în universul trăirilor poetei : „durerea nu este insuportabilă pentru că e ascuţită,/ ci pentru că e permanentă, nu se moare din asta,/ trăim, luptăm” („Astă zi de luni”). Asta te face să simţi mai acut bucuria lucrurilor simple, fireşti, necesare, dar ignorate până atunci. „Durerea însăşi e necesară pentru a simţi bucuria că nu te doare nimic” –spunea un clasic român.

Iar Jose Martì, spunea : „Dintr-o rană mai cumplită, iese versul mai frumos”. Şi îndeobşte, orice suferinţă te fortifică, mai ales dacă e oferită ca jertfă, având drept consecinţă : „nu mă justific, am, dacă nu/ cel mai frumos atunci sigur cel mai călit suflet/ din toate câte au fost şi sunt…” („Astă zi de luni”).

Un remember scris cu majuscule direct pe suflet, o ciudată înstrăinare de sine, un spaţiu pustiu în care s-art putea aşeza din nou, ca la început, credinţa şi amintirea, doi piloni pe care se sprijină sufletul vânzolit de angoase, spaime, durere, frustrare, pierderi ireversibile.

Discursul său a părăsit spiritul de frondă şi mai curând „se agaţă”, are nevoie de un confesor, de un umăr, de urechi şi de ochi, de mâna aceea răcoros de fierbinte, încăpătoare şi fermă în care căuşul palmei sale să se cuibărească. Şi mai ales, de un trup viu, armonios, primitor, ca să-şi demonstreze că mai există încă. Pentru atunci când totul se clatină în jurul său, când până şi punctul de sprijin devine alunecos, pământul se cască, bolta cerească se năruie. Volumul de faţă este un veritabil jurnal liric, monolog interior, confesiune de tip solilocvial, din care elementul emoţional nu lipseşte. În care se regăseşte eul zbuciumat, tulbure, neliniştit, anxios, căutând o ieşire din hăţişul existenţial.

Iminenţa unor intemperii devine obsedantă : vine ploaia, fulgerul, nori ameninţători, vânt puternic. Stai în preajmă!

Iar când totul se vădeşte a fi efemer, doar amintirea, ecoul, străfulgeră apele minţii. Consideraţii, impresii, ecouri, ce licori din prafuri de meteori puse din timp la dospit pentru posteritate! Câte o fărâmă din mângâierea de ieri, mai pătrunde şi în tainiţele cărnii, dar vai, atât de stranie, de îndepărtată! Până la urmă, nostalgia îşi cucereşte spaţiul îndreptăţit. Nimic care să se ridice deasupra? Nimic care să dăinuie? Carnea uită, dar sufletul, nu… Memoria cărnii, a trupului bucurându-se de voluptăţile şi binefacerile dragostei trupeşti, ori această memorie e atât de scurtă! Nu poţi simţi deliciile cărnii după zece-douăzeci de ani, dar un simţământ rămâne genuin, ori poate numai adierea blândă răvăşind cămările inimii. Din aceste cămări răbufnesc stoluri migrând în abisul hârtiei, fără punct, fără virgulă, cine să mai aibă aminte de ele? – într-un haos sublim – cuvintele – ciocuri de păsări ciugulind din carne şi bând sângele tău cu voluptate şi doar Numele Domnului, caligrafiat pe azur, cu majuscule.

Fără mirări-întrebări, în această zbatere continuă numită viaţă – singura ocazie pe lumea asta – cum spunea o poetă poloneză. Poeme – gânduri sălbăticite, plete vânzolite de vânt, himere… Dacă până nu demult Angela Baciu-Moise s-a îndreptat spre Dumnezeu cu spatele, acum, întoarsă cu faţa, încearcă să facă primii paşi, învaţă să meargă, se poticneşte, o ia de la capăt, şi Isus a căzut de trei ori sub povara crucii. Dumnezeu a trecut pe la ea prin odaie. Învaţă să-şi poarte durerea cu seninătate, chiar conştientă de marea demnitate care i s-a conferit : aceea de creştin. E ca un temerar care se avântă să descopere noi ţinuturi, curios să cerceteze, conştient de condiţia noastră de pelerini şi pribegi pe aceste ţinuturi, în această viaţă, dată nouă spre custodie şi bună gospodărire.

„Da, am un destin cu uşa întredeschisă – / să rămân, să ies, spectator în fotoliul din sufragerie,/ călător de profesie, vorba poetului.// Da, am un destin cu uşa întredeschisă.”(„Poem”).

Cu zece ani în urmă, un redactor, poet de la Porto Franco, mărturisea, în scris, că atunci când o vede pe Angela, atât de elegantă şi frumoasă, cu pletele curgându-i râu pe spate şi încadrându-i pomeţii perfecţi, cu gura ca o piersică pârguită, îi vine să intre cu capul în fişetul metalic. De altfel ea are conştiinţa propriei prezenţe şocante şi nu ezită s-o afişeze, fără ipocrizie, prin tot ce face, e starea ei de a fi : „e firesc să-mi iubesc/ tinereţea pentru că încetul cu încetul o pierd se duce precum/ copilăria. Eram atât de frumoasă(…) îmi trec mâna prin părul/ lung negru brăţările zornăie aproape erotic mişc părul ca pe o coamă sălbatică.”


Poeta scoate la iveală o recuzită din care nu lipsesc durerea, singurătatea, boala, nostalgia timpului ireversibil, amintirile, tăcerea, abisul, moartea, depresia. Ea percepe durerea în trepte : „ atâta durere am strâns în mine că moartea-mi pare ireală nu/ mă mai sperie asta înseamnă să trăieşti” („O zi în cafenea”).

Mesajul subliminal coincide cu dimensiunea spirituală, cu acele trepte ale sinelui străbătute una câte una spre Înălţimile la care cu toţii tindem : „”Pe vremea aceea, demult, nu credeam/ în NIMIC” („Întreabă-mă despre frică”). De asemenea, ies în evidenţă dimensiunea şi treptele păcatului : „nu ştiam ce înseamnă / ISPITA! („Întreabă-mă despre frică”). Apoi : „mă dureau încheieturile mâinilor,/ atunci parcă am îngropat toată/ INOCENŢA – tangoul copilăriei” („Întreabă-mă despre frică”).

Treptat cerul interior se înseninează, lucrurile se limpezesc : „Ai vrea să risipeşti toate umbrele trecutului/ şi ştii, trebuie/ să tăvăleşti URA prin praf,/ s-o calci în picioare, (…) apoi să te ridici senină,/ să nu mai laşi pe nimeni să răscolească rana,/ să dai drumul sângelui să rodească şi/ în faţa lui Dumnezeu singuri să ne rugăm.” („Jocul”). Şi acest temei al rugăciunii rămâne după toate valurile ridicate în faţă. Nu lipseşte revolta în acest drum spiritual : „Cu ce plătim durerea, acele cruci de piatră/ răsturnate peste mormintele vechi?” („Jocul”).

Un stil deja format, dezgolit de metafore, cu un vers liber, orchestraţie amplă şi totuşi, fără desfrâu verbal, o concentrare a expresiei care are ca miez de foc lucrul mărunt, banal, gestica obişnuită. Sfântul Augustin spusese : „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce”.

Angela Baciu-Moise a ales, pe frontispiciul volumului său de versuri cuvintele Măicuţei Tereza de Calcuta : „Ştiu că Dumnezeu nu-mi va da ceva ce nu pot duce. Îmi doresc doar ca El să nu aibă atâta încredere în mine.” Conştientă de rostul său în această lume, Angela Baciu-Moise construieşte, clădeşte, o lume pentru mâine din cioburile lui ieri şi alaltăieri, pentru ca urme de temeinicie pentru cei care au fost, sunt şi vor fi. Prin poezia sa ea a descoperit expresia iubirii care nu este altceva decât expresia lui Dumnezeu. Ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă.

,,Entropia durerii – până mai ieri – ghilotină” de Cezarina ADAMESCU