Un proiect SMILE 21 + de stimulare a lecturii şi de facilitare a accesului la sens prin promovarea activităţilor de mediere culturală şi educaţie interculturală.
"Iubirea înseamnă abundenţă, dăruire, împărtăşire, generozitate. Iubirea nu este meschină! Iubirea nu face calcule contabile, adunări şi scăderi. În iubire nu există datorii, reeşalonări, compensări de plăţi.IUBIREA OFERĂ ŞI APOI UITĂ CĂ A OFERIT! Iubirea nu are memorie.Dacă o întrebi, te întreabă la rândul ei: "Am făcut eu asta? Când oare?" Iubirii îi lipseşte această conştiinţă de sine. Un om care iubeşte nu stă să evalueze: "Acum sunt iubitor". Iubirea este acţiune spontană, cu o minte nedivizată. Este curgerea minunată a unui fluviu pe marginea căruia nu stă nimeni care să facă ordine.Cred că aceasta este caracteristica distinctivă a iubirii pure.ÎN IUBIREA ADEVĂRATĂ NU MAI EXISTĂ EU!" (Adrian Nuta)
Titlu:Infinitul mic, iubindu-l pe cel MareAutor: Adrian NutaEditura SPER 2007Colectia: ANIM (colectie aparuta sub ingrijirea prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan)
Autorul: Adrian Nuta este lector universitar doctor la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea Bucuresti si psihoterapeut - formator in cadrul scolii SPER.
Cuprins Inchisori comode, libertati primejdioase Tornada - analiza psihologica A-ti asuma riscul inseamna a-ti oferi sansa Pentru cine este periculos sa gandesti? Cand simti ca traiesti cu adevarat? Ce anume daruiesti Universului? Oare parintii pot fi educati? Dumnezeu revizuit. Sa-i dam un nume? Despre casatorie
"Cand dragostea va indeamna, urmati-o Chiar de cararile ei sunt anevoioase si abrupte. Si cand va invaluie cu aripile sale, lasati-va in seama ei Chiar daca sabia ascunsa in penajul sau va poate rani." (Kahlil Gibran)
"Asa graieste despre iubire Kahlil Gibran, un pictor cu inclinatii literare, nascut in nordul Libanului..." (Adrian Nuta, Infinitul mic iubindu-l pe cel Mare)
Despre iubire - de Kahlil Gibran "Cand iubirea coplesitoare va face semn, urmati-i indemnul, Chiar daca drumurile ei sunt aparent grele si prapastioase, Si cand vraja paradisiaca va cuprinde cu aripile ei angelice, supuneti-va misterului ei, Chiar daca sabia ascunsa-n penaju-i v-ar putea rani, Iar cand iubirea transfiguratoare va vorbeste si osimtiti profunda si divina, dati-i crezare, Chiar daca vocea ei ar putea sa va sfarame visurile himerice, asemenea vantului din miaza-noapte care va pustieste gradinile. Fiindca, precum iubirea va incununa, adeseori tot ea trebuie sa va si crucifice. Precum va face sa cresteti mult mai repede si imbatati de fericire, Tot ea trebuie sa va si reteze si uscaciunile si sa va distruga cat mai repede rautatile si egoismul. Precum ea va ridica imbatati de bucurie, pana la inaltimea voastra ideala, alintandu-va cu o dumnezeiasca gingasie ramurile cele mai fragile care freamatain lumina soarelui infinit al iubirii, Tot la fel ea va razbate ca o miraculoasa forta purificatoare pana in adancul radacinilor voastre, zdruncinand inclestarea lor cu pamantul. Asemeni snopilor de grau, ea va secera, niciodata intamplator. Va treiera pentru a va decoji. Va vantura spre a va curata de pleava. Va macina pana la inalbirea fainii voastre. Va framanta pana ajungeti foarte supusi, divini si puri. Ca apoi sa va harazeasca focului sausi sa puteti deveni painea cea sfantaa nemuririi la ospatul divin. Toate aceste si multe altele vi le va da cu prisosinta iubirea,pentru ca, astfel, sa va puteti cunoaste pe deplin tainele inimii si sa deveniti o parte din inima Vietii Eterne din care izvoraste nesfarsita IUBIREA.Dar daca, stapaniti de indoiala, egoism, meschinarie, suspiciune sau de teama,veti cauta doar tihna si placerea dragosteicare permanent vi se daruie fara ca voi sa iubiti, Atunci e mai bine sa va acoperiti, fiind infranti, goliciunea si sa iesiti din treierisul iubirii, Spre a va intoarce, ramanand inchistati si singuri, in lumea fara de anotimpuri, unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie, unde veti plangedar nu in toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii. Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia energia sa atotputernica, divina si misterioasa decat de la sine. Iubirea nu stapaneste si nu vrea sa fie stapanitade cel sau cea caruia i se daruie; Fiindca iubirii adevarate ii este de-ajunsa iubirea infinita, sublima si transfiguratoare. Cand iubiti nu trebuie sa spuneti "Creatorul e in inima mea", ci mai degraba "eu sunt acum topit de iubire in inima Creatorului", Si sa nu credeti ca puteti croi singuri drumul iubirii, fiindca iubirea, daca cu adevarat o meritati, va va arata cu siguranta drumul ea insasi. Iubirea nu are nici o alta dorintadecat aceea de a se implini prin totala iubire. Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte, fie ca ele acestea sa fie: Sa te topesti de iubire in tot sisa devii izvor de iubire divina ce susurul in noapte-si canta; Sa cunosti adesea durere prea marii duiosii; Sa fii ranit si imbatat de intelegerea iubirii; Sa sangerezi de bunavoie si bucurandu-te; Sa te trezesti in zori, cu inima mereu inaripata si sa inalti, plin de recunostinta, multumire pentru inca o zi de iubire; Sa te odihnesti, coplesit de beatituine, la ceasul amiezii si sa cugeti la extazul iubirii; Sa te intorci impacat si debordand de fericire acasa la ora amurgului, Si apoi, sa dormi inaltand in inima o ruga pentru fiinta iubita, iar pe buze sa ai un cantec de lauda."
Pentru mai multe carti ale autorului Adrian Nuta, click aici (Libraria sufletului)
Integrată ştiinţelor cognitive, alături de lingvistică, psihologie, filozofie, neuroştiinţe, informatică, antropologia concură la o teorie integrată, însă niciodată completă. Antropologia cognitivă este o disciplină hibrid, iniţial „de graniţă”, care a căpătat în timp scurt o recunoaştere ca domeniu relativ autonom, asemenea psiholingvisticii sau psihosociologiei.
In viziunea lingvistului american Noam Chomsky, limba este o oglindă a minţii, iar structurile primeia sunt o reflectare a structurilor ascunse ale celei de-a doua. Un discurs echilibrat este manifestarea externă a unor procese psihice desfăşurate într-un creier integrat, în care cele două emisfere nu luptă pentru supremaţie, datorită funcţionarii holistice.
Viziunea lui Noam Chomskyeste similară cu tendinţele din fizica modernă şi se înscrie pe o linie de gândire promovată de Kurt Goedel, american de origine cehă, sub denumirea de „teoria incompletitudinii”, fiind una dintre cele mai revoluţionare descoperiri din logică, cunoscută publicului larg abia prin anii 1970, spre sfârşitul vieţii lui Kurt Goedel. Noua fizică a introdus si proprietatea de „ne-localizare" cuantică care semnifică faptul că particule aflate la distanţe macroscopice unele de altele pot să interacţioneze unele cu altele într-un mod ciudat, ca şi cum ar fi inter-conectate, însă legatura dintre ele este necunoscută. Este ca şi cum ar exista un „intreg" care coordoneaza prin metode necunoscute fiecare particică din univers. Bohr şi Heisenberg au dezvoltat această idee, demonstrând ca nu se pot face observaţii obiective, întrucat observatorul, chiar prin acţiunea sa de observare, modifică starea cuantică a sistemului observat. Pe această bază se iese de sub incidenţa noţiunii de sistem şi se intră în sfera noţiunii de holon, care este, în sensul metaforic, „un tot egoist alcătuit din părti altruiste şi, în acelaşi timp, o parte altruistă a unui tot mai vast.”[1] Dacăsistemul deschide calea unui demers de tip analitic (dinspre multilplicitate spre unitate), holonul privilegiază analiza sintetică.
Mintea umană este un mecanism complex, fiind capabilă de noi expansiuni… ad infinitum. Emisfera dreaptă este mai „sofisticata” decât emisfera stângă, fiind capabilă să organizeze date întâmplătoare în structuri coerente, umplând astfel golurile existente. Sensul este „Sfantul Graal” al ştiinţelor cognitive (vezi Ray Jackendoff). Capacitatea creierului de a genera concepte noi (vezi Robert Hoffman şi Richard Honeck) şi, prin punerea acestora în relaţie, sensuri noi la orice nonsens, graţie furnizării unui context adecvat, cu ajutorul interferenţelor şi metaforei, de exemplu, este proprie emisferei drepte. Robin Lakoff, dizidentă din tabăra chomskyană, este de părere că, dacă limba este cu adevărat o oglindă a minţii, atunci ea ar trebui să reflecte nu doar algoritmurile sintaxei, ci mintea ca întreg, „setul complet de reguli după care fiinţa umană dă formă şi sens universului său, şi în absenţa cărora niciuna nu ar exista.” [2]
Abordarea promovată de Noam Chomsky în lingvistică (mai nou, considerat filozof al limbii) se întâlneşte cu cea din fizica modernă, în care aspectele lumii vizibile încep să fie explicate prin procesele invizibile, de nivel subatomic. Astfel, existenţa unei întregi baze mentale în creierul oricărui vorbitor (competenţa) poate fi intuită datorită manifestărilor sale exterioare: vorbirea (performanţa). Sintaxa ar fi manifestarea exterioară a unei gramatici ascunse, mentale, nu logice, ci psihologice, instanţiate în creierul oricărui nou-născut, în funcţie de limba pe care o aude în mediul înconjurător.
Informaţiile noi apar din abstracţiunile minţii, iar sensul are propria caracteristică combinatorială, care rezultă dintr-o conlucrare echilibrată a sintaxei cu semantica, deoarece limba, organism viu, trebuie să evolueze. La evoluţia limbii îşi aduc aşadar contribuţia atât sintaxa cât şi semantica, altfel s-ar ajunge la o excesivă ambiguitate (haos), fără aportul structurant al sintaxei. Un discurs echilibrat presupune funcţionarea integrată a celor două emisfere cerebrale, dreaptă şi stângă, transferul de informaţie realizându-se prin corpul calos, care le leagă ca un pod, datorită fibrelor sale norvoase.
Abordarea activităţii umane ca obiect de studiu al psihologiei a permis ipostazierea psihicului ca un sistem aflat într-o permanentă organizare şi dispunând de autoreglare. Astfel, a fost posibilă trecerea către o altă abordare a obiectului de studiu al psihologiei şi anume, omul concret. Conform acestei perspective, procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine fără legătură cu individul uman concret, după cum activitatea este desfăşurată şi controlată de o persoană care dispune de o anume identitate psihofiziologică. Ca atare, începe să se conştientizeze faptul că nu neapărat funcţiile psihice trebuie să constituie obiectul de cercetare al psihologiei, ci funcţiile psihice ale omului concret, şi nu activitatea la modul impersonal, ci activitatea personală şi personalizată a omului. Astfel, reorientarea către om şi către uman devine o tendinţă puternică şi fertilă în psihologie, luând naştere „psihologia umanistă", considerată de Abraham H. Maslow, unul dintre fondatorii săi, „a treia forţă în psihologie.”
Umanistii aduc o nouă perspectivă de interpretare a obiectului psihologiei, omul şi problematica sa umană devenind centrul abordărilor teoretice şi practice, de la viaţa de zi cu zi, până la marile teme şi probleme ale umanităţii. Din perspectivă metodologică, marele câştig al abordării umaniste îl reprezintă trecerea de la cercetarea manipulativă la cea coparticipativă, omul nemaifiind un simplu obiect al studiului ştiinţific. De la tehnicile şi practicile cantitative, obiective, bazate pe predicţie, explicaţie, lege şi generalizare empirică, s-a trecut către tehnicile interpretative, calitativiste, având ca scop înţelegerea acţiunilor şi conduitelor individului uman, aflat în relaţie cu sinele său şi cu mediul socio-cultural înconjurător. Odată cu această schimbare metodologică, a apărut şi noul scop al psihologiei: finalitatea acesteia este una care ţine de creşterea personală, de dezvoltarea potenţialului uman şi de maturizarea psihosocială.
Ştiinţele cognitive folosesc ca unealtă fundamentală metoda procesării informaţiei, împrumutată din informatică. Acest domeniu se află la graniţa dintre ştiinţele umaniste (ex. psihologie, sociologie, antropologie, lingvistică) şi ştiinţele exacte (ex. informatica), integrând şi contribuţia artelor frumoase (design grafic, teatru, balet, cinematografie). Ca urmare, cercetările şi practica în acest domeniu presupun colaborarea între specialiştii din diferite domenii, precum şi lucrul într-o echipă multidisciplinară. Astfel, psihologia cognitivă şi ştiinţele cognitive işi aduc contribuţia la înţelegerea aspectelor psihologice cum sunt percepţiile, reprezentările de cunoştinte, memoria, rezolvarea de probleme. Antropologia şi sociologia, împreună cu unele orientari din psihologie (cum este teoria activităţii, psihologia culturală) ajută la înţelegerea contextului mai larg al interacţiunii, sub diferite aspecte. Ramuracare se ocupă cu aspectele psihologice cognitive ale acestei interacţiunii este ergonomia cognitivă. (Van der Veer, 1990)
Stiinţele şi-au fundamentat discursul şi demersurile de cercetare pe opoziţia dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Pentru a obţine rezultate valide din punct de vedere ştiinţific este necesar nu doar să ne îndepărtăm de simţul comun, de cunoaşterea comună de la nivelul vieţii de zi cu zi, dar chiar să se producă o „ruptură epistemologică” între cele două tipuri de cunoaşteri.
Se consideră că simţul comun acţionează în două etape:
- prima etapă de cunoaştere spontană în care ne facem o idee, avem o părere despre evenimentele în cauză; este o imagine imprecisă, uneori greu de tradus în discurs raţional; spre exemplu, spunem despre unele persoane că au o intuiţie excepţională legată de un anume fapt, intuiţie însă pe care nu o pot explica în termeni discursivi şi cauzali.
- a doua etapă de extrapolare a explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente sau viitoare, mai degrabă o căutare a sensurilor posibile ale evenimentului actual în explicaţiile şi informaţiile din experienţele anterioare similare.
O prezentare extrem de pertinentă şi validă a valenţelor şi limitelor cunoaşterii comune o face Petru Iluţ în lucrarea sa Abordarea calitativă a socioumanului. Factorii care influenţează cunoaşterea comună:
- enculturaţia – transmiterea informaţiilor culturale şi a tehnicilor civilizatoare şi de stăpânire a mediului de la o generaţie la alta; în acest caz o influenţă determinantă o are limbajul ca matrice internă de transmitere, structurare, dezvoltare si internalizare a informaţiilor relevante din respectiva comunitate;
- socializarea – transmiterea normelor valorice şi morale după care îşi ghidează existenţa respectiva comunitate şi formarea personalităţilor individuale în raport cu aceste norme; există o socializare primară care se realizează în familie şi care presupune transmiterea de către părinţi a normelor morale fundamentale către copii, educarea acestora în consens cu valorile societăţii din care acesta face parte şi o socializare secundară care se face în instituţii specializate (de învăţământ, religioase, militare, de reeducare etc.)
Experienţa directă a oamenilor cu mediul, cu semenii şi cu propria persoană este influenţată puternic de aceşti factori şi este limitată prin însăşi faptul cunoaşterii comune. Simţul comun nu este ceva omogen, amorf, nediferenţiat. Dimpotrivă, el apare ca puternic stratificat din punctul de vedere al potenţialului cognitiv, mergând de la constatări simple, clişee şi prejudecăţi, până la observaţii şi raţionamente de mare fineţe şi profunzime, la explicaţii şi interpretări nuanţate. În funcţie de inteligenţă şi nivel de cultură, de multitudinea şi varietatea experienţelor socioculturale, indivizi nespecialişti propriu-zis în studierea socioumanului au grade diferite de aprehensiune a lui. Subiectivitatea (clişee de gândire, interese, aspiraţii, valori), poate deforma de la început conţinutul informaţional prin însăsi percepţia incorectă a realităţii. In mod deliberat sau nu, oamenii filtrează, selectiv informaţiile care concordă cu propriile păreri sau credinţe şi le evită pe cele disonante. Chiar dacă reprezentările (percepţiile) obţinute la nivelul simţului comun ar fi corecte şi pertinente, ele sunt întotdeauna particulare, rezultat al unui context concret. Conştiinţa comună poate cădea relativ usor în pericolul de a înregistra doar legături aparente (şi de multe ori false) între dimensiuni, factori, variabile.
Mecanisme şi efecte distorsionante mai specifice ale conştiinţei comune:
- Efectul falsului consens, adică faptul că indivizii au tendinţa de a se considera, în ce priveste acţiunile, judecăţile şi modul lor general de comportare, mult mai asemănători cu semenii lor decât sunt în realitate.
- Efectul încadrării (frame) sau al cadrului de referinţă, constând în aceea că prejudecăţile şi aprecierile noastre relativ la diferite obiecte, persoane, instituţii şi probleme sociale sunt afectate, în mare măsură, de felul în care este prezentată informaţia despre ele, de cadrul în care ea apare.
Paradigma complexităţii promovată de Edgar Morin [3] este de tip dialogic (ordine/ dezordine/ organizare) şi translogic, deoarece scapă atât holismului cât şi reducţionismului, în baza principiului Unitas multiplex, care permite trecerea de la o complexitate la ceva mult mai complex (hipercomplexitate). Complexitatea este antagonistă şi complementară totodată, ceea ce-l determină pe Morin să o considere mai degrabă o sfidare decât un răspuns, deoarece se situează chiar „în inima relaţiei dintre simplu şi complex.”
Perspectiva transdisciplinară susţinută de E. Morin o întâlnim şi la alţi autori (vezi S. Marcus, 2005, 2006, 2007) şi rezultă din „întâlnirea extremelor” (S. Marcus, 2005) a căror punere în relaţie este posibilă prin mediere, altfel transdisciplinarul n-ar însemna decât indisciplinar.
Paradigma medierii confirmă tendinţa interdisciplinară ce marchează întreaga organizare a învăţământului începând cu mijlocul secolului al XX – lea. Născută din domenii şi practici diverse (psihologie, sociologie, învăţământ, pedagogie, drept, politică, consultanţă, creativitate, rezolvarea de probleme, echitate şi deontologie etc), medierea este o paradigmă universală, reprezentând, asemenea altor paradigme (timpul, spaţiul, comunicarea, paradoxul, informaţia, globalizarea, etc), un punct de întâlnire între mai multe discipline din a căror combinare rezultă o înţelegere mai bogată şi mai nuanţată a lumii şi comportamentului uman. (S. Marcus, 2005)
Dezvoltarea medierii este un răspuns firesc la problematica lumii contemporane Afirmându-se ca un imperativ social major, medierea fundamentează dimensiunea individuală şi pe cea colectivă a cetăţeniei noastre (Bernard Lamizet, 1999). Annie Cardinet prezintă în cartea Ecoles et médiations (2000) legăturile posibile între diferitele forme şi practici ale medierii şi ne dezvăluie importanţa medierii în educaţie şi, în special, în pedagogie, reuşind să depăşească aparenta dicotomie a medierii, care desparte şi (re) stabileşte legăturiletotodată. În viziunea autoarei, medierea interpersonală nu poate fi validată decât de schimbarea pe care o provoacă la fiecare din părţile aflate în conflict, care reuşesc astfel să dea o altă dimensiune sursei conflictului şi să-şi regăsească echilibrul. Trăit de fiecare persoană, procesul intern de schimbare se realizează printr-o mediere intrapersonală ce vizează dezvoltarea personală şi transmiterea culturală, făcând astfel posibilă trecerea de la dimensiunea individuală la cea colectivă.
Şcoala este primul spaţiu al medierii, un spaţiu de trecere între familie şi societate, între sine şi celălalt, între propria sa viziune despre lume şi viziunea celorlalţi. Spaţiul „intermediar”, de reflecţie al medierii răspunde trebuinţei de securitate a copilului. Frecventând şcoala, copilul trăieşte prima mare încercare socială din viaţa sa, pentru că se desprinde tot mai mult de modelul părinţilor pentru a se lăsa modelat de şcoală, instituţie cu un important rol formator.
Boris Cyrulnik [4]evidenţiază ideea că baza culturală se formează în copilărie, deoarece până să ajungă în prima sa zi de şcoală, copilul a deprins deja un stil afectiv şi a preluat prejudecăţile părinţilor. Copiii care din familie deprind codurile sociale şi îşi formează ataşamente securizante vor beneficia de această educaţie toată viaţa. Şcoala este un factor de rezilienţă atunci când familia şi cultura îi dau această putere. Termenul de „rezilienţă” este introdus de Boris Cyrulnik pentru a defini capacitatea umană de a depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave. Legătura şi sensul fac posibilă rezilienţa.
Prima copilărie este vârsta legăturii, deoarece în această perioadă copilul stabileşte legăturile semnificative cu membrii familiei. Dacă violenţa vine de la o persoană cu care s-a stabilit o relaţie afectivă, suferinţa este dublă, deoarece copilul suferă şi ca urmare a reprezentării ei. Copilul îşi va putea aminti toată viaţa doar de acele fapte care s-au integrat în istoria sa personală pentru că au avut un sens. Dacă din copilărie copilul a experiementat iubirea şi s-a simţit acceptat aşa cum este, el îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă, conştientizează că sinele său are o valoare care merită să fie respectată.
În cazul copiilor orfani, prezenţa în jurul lor a unor tutori de rezilienţă iubitori şi responsabili poate contribui la reluarea dezvoltării lor şi recuperarea întârzierii, cu atât mai mult cu cât ei au şansa de a mai întâlni şi tutori verbali şi culturali pentru declanşarea procesului de rezilienţă cu rol în construirea sensului şi realizarea legăturii cu transcendentul. Conştientizarea posibilităţii de a se proiecta în viitor şi de a cuceri, graţie instruirii şi educaţiei, o altă lume decât cea cu care se confruntă în prezent contribuie la declanşarea procesului de rezilienţă şi învăţarea empatiei, un factor de rezilienţă important pentru a deveni, la rândul lor, rezilienţi, adică persoane capabile să dăruiască. Posibilitatea de a dărui permite copiilor să-şi întărească respectul de sine, să se simtă mai puternici, mai buni, mai generoşi şi, prin stabilirea unei relaţii afective, să-şi împlinească nevoile de securitate, de a iubi şi de a fi iubiţi.
Principalul indicator al unei modificări culturale este schimbarea concepţiei despre copil. Începând cu perioada Renaşterii se descoperă importanţa afectivităţii în dezvoltarea copilului. Această descoperire a antrenat şi schimbări culturale. Părerile erau împărţite. Dacă unii filozofi susţineau importanţa afectivităţii, existau medici care o respingeau, considerând că afectivitatea înjoseşte omul.
Medierea este necesară pentru a crea sau înţelege legăturile dintre cunoştinţe, evenimente, generaţii, membrii unei comunităţi şi comunităţile vecine.
Paradigma sociodidactică [5] introduce în componentele paradigmei educaţionale, enunţuri, metode, modele de educaţie socială şi forme de activitate didactică ce se derulează în alte contexte decât cele şcolare. Este vorba de o paradigmă a educaţiei non-formale centrată pe relaţionare, comunicare şi interacţiune socială.
Carmen Bulzan defineşte Sociodidactica ca teorie şi practică a educaţiei sociale în contexte de viaţă, altele decât cele şcolare, pentru realizarea competenţelor sociale. Prin sociodidactică se întemeiază o paradigmă a educaţiei sociale în societatea cunoaşterii ca răspuns la noile transformări socio-politice din ţară şi lume şi se propune parteneriatul de coeducaţie ca o rezultantă a negocierii didacticilor speciale prin care educaţia să fie mai mult o preluare de putere „empowerment” decât o îndoctrinare.
Conjugam prea adesea verbul "a iubi" la diateza pseudorelationarii, incalcand, nestiutori , o regula elementara a gramaticii relationale: SENTIMENTELE NU SUNT TOTUNA CU RELATIA .
Il putem iubi cu toata fiinta noastra pe celalalt, dar sentimentul minunat de iubire, fie el si reciproc, nu este si nu va fi nicicand un certificat de garantie pentru fericirea de durata si nici un atu in "jocul" relational.
Iubirea pe care o nutrim pentru cineva nu ne salvaza de derizoriu, de rutina, de frustrare, de dezamagire ori de sincope de tot soiul ce pot perturba ritmul vietii noastre de cuplu. Asistam, cu uimire, la "paradoxuri" care par fara nici o noima- iubiri desavarsite sucomband rapid in relatii-otrava ori incarcerate in relatii-inchisoare si pe de-alta parte relatii care-ncep fara iubire, dar in timp cresc, inmuguresc si infloresc si-ntr-un final, ele chiar rodesc Iubire…
Variabila esentiala ce face diferenta intre o relatie reusita si alta esuata nu este sentimentul de iubire, ci aportul pozitiv, ecologic, sanatos, pe care fiecare din cei doi il aduce in relatie, aportul in mesaje pozitive, in valorizari, in gesturi incarcate de semnificatii, in impartasiri despre sine, intr-o comunicare non-violenta, in renuntarea de a mai absolutiza atotputernicia Iubirii…
Prin cartea sa ,,Credeam ca este de ajuns sa te iubesc", Jacques Salomé ne ofera o nestemata literara cu mesaj profund, pe care o putem privi din nenumarate unghiuri si a carei stralucire ne poate imbogati cu o perspectiva mai clara asupra diferentei dintre sentimente si relatie.
Invit cu drag, pe fiecare, sa se lase atins cu cativa stropi din farmecul acestei carti…
"Cu tine stiu sa descopar posibilitatile placerii, sa ma ofer in rabdarea momentului dincolo de nerabdarea asteptarii. Si exista dorinta aceasta de a rade, de a te mangaia, de a-ti oferi tandrete, de a darui si a primi in acelasi abandon (…) Cat de frumoasa viata si aceasta energie a renasterii, care hraneste, dincolo de prezent, fiecare amintire a ta…(…) Ah! Sa te bucuri doar de momentul suspendat de stele, fara sa-ti fie teama de ziua de maine, sa fii acolo doar tu, doar eu, in fericirea intalnirii noastre. Sa spui da izbucnirilor de tandrete indraznete, zambetelor din coltul ochilor, respiratiei tale dintr-o data accelerate , sub atingerea grea a mainilor mele…(…) Sa spun da prezentei tale, prezentei mele, sa raman in uimirea intalnirii noastre…"
"Toata fericirea pe care nu o poti mangaia cu mana, nu este decat un vis…"
,,Sa fii atent la tacerile care vorbesc si la cuvintele care asculta…"
"In dragoste, cuvintele nespuse sunt mugurii dorintei…"
"Despartirea de o fiinta iubita nu este dificila, in mare parte, din cauza faptului ca am fost parasiti sau l-am parasit pe celalalt. Despartirea inseamna sa descoperi, in mod paradoxal, speranta nesfarsita si mereu inaccesibila a unei noi relatii, diferite, iar in primul rand, relatia cu tine."
"Este periculos sa iubesti, atunci cand de fiecare data exista riscul unei tradari sau al unui abandon. Este foarte violenta o iubire care se cladeste pe ateptari care sunt de fapt exigente. Iar o relatie care accepta sa se hraneasca din amagiri, care se pierde intre nevoi si dorinte ranite, este foarte fragila."
"…sa pastrezi distanta potrivita chiar si in absenta… Nu ai simtit niciodata cat de pline erau intalnirile noastre? Nu ai auzit, nu ai simtit intensitatea prezentei tale in mine ?Corpul meu nu mai este acelasi de cand te cunosc. Respir altfel. Ascult de asemenea, rezonanta fiintei tale in mine, vibratiile retinute, subtile sau limpezi care se depun in pliurile amintirilor mele…As fi vrut sa descopar impreuna cu tine ca iubirea nu este o slabiciune, chiar daca deja banuiam ca armonia nu poate fi redusa la visul unei singure persoane…"
"Betie si uimire, aceasta este starea de iubire. E nevoie de coexistenta celor doua senzatii pentru a pastra viu in tine un sentiment de iubire."
"Energia iubirii este cu siguranta una dintre cele mai puternice din lume…"
Inteligenţă socială (SQ)[1] este o idee căreia i-a venit vremea. Această idee este sustinută de Karl Albrecht care-şi prezintă rezultatele cercetărilor în cartea cu aceleasi titlu Inteligenţa socială. Convingerea autorului este întărită de citatatul lui Victor Hugo pe care l-a ales ca moto.
"Un singur lucru este mai puternic decât toate armatele lumii, şi anume o idee căreia i-a venit vremea." (Victor Hugo)
Cercetările lui Karl Albrecht au la bază pe cele ale profesorului Howard Gardner despre conceptul de inteligenţă multiplă (IM). Asemenea celor şase faţete ale unui cub, inteligenţele multiple identificate de Gardner se întâlnesc pentru a forma un întreg:
inteligenţa abstractă (raţionamentul simbolic de tip IQ)
inteligenţa practică (punerea ideilor în practică)
inteligenţa emoţională (cunoaşterea şi gestionarea trăirilor lăuntrice)
inteligenţa socială (abilitatea de a te înţelege bine cu alţii şi de a-i face să coopereze cu tine)
inteligenţa estetică (un simţ al formei, design-ului, literaturii, artelor plastice, muzicii şi al altor experienţe holistice)
inteligenţa kinestezică (competenţa întregului organism, de felul sportului, dansului, muzicii sau pilotării unui avion de luptă.
Cu puţin timp înaintea lui Howard Gardner, cercetările efectuate de Tara Bennett Goleman şi Daniel Goleman[2] despre inteligenţa emoţională (EQ) revoluţionaseră lumea psihologiei, contribuind la legitimarea conceptului de inteligenţă multiplă. În opinia lui Karl Albrecht, oamenii dotaţi cu o inteligenţă socială ridicată atrag mai mult, au magnetism şi comportamente care îi fac şi pe alţii să se simtă preţuiţi, capabili, iubiţi, respectaţi şi apreciaţi.
Cadrul SPACE propus de Karl Albrecht pentru înţelegerea inteligenţei sociale este alcătuit din cinci competenţe sociale:
Simţul situaţiei
Prezenţa
Autenticitatea
Claritatea
Empatia
Cadrul propus de Daniel Goleman pentru înţelegerea inteligenţei emoţionale este alcătuit din cinci dimensiuni:
Conştiinţa de sine: introspecţia, observarea şi recunoaşterea unui sentiment în funcţie de modul în care ia naştere.
Autocontrolul: conştientizarea elementelor care stau în spatele sentimentelor, aflarea unor metode de a face faţă temerilor, anxietăţii, mâniei şi supărărilor, dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea.
Motivaţia: canalizarea emoţiilor şi sentimentelor pentru atingerea unui scop, însoţită de controlul emoţional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile şi de a amâna obţinerea recompenselor, dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul.
Empatia: capacitatea de a manifesta sensibilitate şi grijă faţă de sentimentele altora, persoana fiind capabilă să aprecieze diferenţele dintre oameni.
Aptitudini sociale: influenţa, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru în echipă.
[1] Vezi D. Golman (2007) si Karl Albrecht (2007), Inteligenţa socială, ed. Curtea Veche, Bucureşti [2] Vezi cărţile lui Daniel Golman traduse în limba română la editura Curtea Veche: Inteligenţa emoţională (2008, editia a IIIa), Emoţiile distructive (2005) şi Inteligenţa socială (2007) si Tara Goleman, Alchimia emoţională (2005)
Diverta, membră a grupului RTC Holding, a introdus pe piaţa din România un nou concept de librărie, apropiat de Furet du Norddin nordul Franţei. În aceste librării nu se vând cărţi, ci se oferă servicii. Clienţii pot răsfoi cărţile aşezaţi comod pe un fotoliu sau o canapea, savurând o cafea, în timp ce copiii se joacă sau ascultă poveşti într-un alt colţ al librăriei.
Lansări de carte, sesiuni de lectură, audiţii muzicale, ateliere pentru copii, competiţii de jocuri pe calculator...toate într-un singur nume Diverta. Imi place!
Carte de Cartier este o campanie de civism corporatist a Fundaţiei RTC, care desfăşoară în toată ţara multe programe cu caracter socio-cultural. Iată câteva exemple:
Tabere naţionale de creaţie, de go, arte vizuale, jurnalism, radio şi cinematografie, stiinţe;
Programul "Te-am prins citind" funcţioneaza ca o campanie de activităţi interactive: dezbateri, documentare, ateliere de promovare a lecturii, mini-expoziţii etc;Premierea performanţei: burse acordate premianţilor Şcolii Normale Superioare Bucureşti;
"Atelierele creative RTC" - un nou concept pentru timpul liber, petrecut în spaţii neconvenţionale; conceptul reuneşte tineri studenţi care au adaptat programe pentru cei interesaţi de lectură, dezbateri, limbi străine, teatru, matematică, muzică şi jocuri de familie; fără profesori, bănci sau tablă, copiii au performat în disciplina aleasă.
Proiectul "Mediateca RTC", o campanie educativă şi de dotare cu video-recordere şi kiturile aferente a 185 de instituţii de invăţământ. Fundaţia a mai premiat 1700 de copii din 114 şcoli pentru implicarea în dezvoltarea abilităţilor web.
În prezent, există peste 70 de magazine Diverta în toată ţara : peste 10.000 de titluri de carte, o gamă extinsă de jucării şi jocuri cu caracter educativ, produse de birotică-papetărie cu design clasic sau fashion, produse de IT&C, muzică şi film. (sursa: http://www.presaonline.com/)
Moto: "Le verbe lire ne supporte pas l'impératif. Aversion qu'il partage avec quelques autres : le verbe « aimer »… le verbe « rêver »… (Daniel Pennac, Comme un roman, Gallimard, 1992)
Ideea acestui articol mi-a fost inspirată de citatul pe care l-am ales ca moto. Dacă lectura, iubirea şi visarea nu suportă imperativul, atunci cum putem face pentru a le experimenta cu plăcere?
Pentru a face pace cu lectura, Daniel Pennac ne recomandă să o oferim în mod gratuit, asemenea unui cadou, fără să aşteptăm ceva în schimb. Aşa se oferă şi tandreţea. Ea este o calitate a relaţiei pe care o propunem celorlalţi. Atunci când este oferită şi nu impusă, tandreţea hrăneşte iubirea în prezent şi ne permite să anticipăm viitorul aşa cum ni-l dorim. Dacă oferim celor din jur pasiunea noastră pentru lectură, fără să o impunem, există şansa de a trezi în ei dorinţa de a citi, astfel încât să poată experimenta propria plăcere de a citi.
Tandreţea nu se negociază. Ea este un cadou atunci când ştim să o oferim şi să o primim. Mult mai puternică decât voinţa, tandreţea este o busolă a momentelor noastre de rătăcire, ce ne indică direcţia cea bună pentru a nu cădea în capcana resentimentelor şi remuşcărilor. [1]
În locul injuncţiei de a citi, Daniel Pennac propune o antidogmă scandaloasă – „dreptul de a nu citi” – care, din fericire, are şi un corolar: „a citi” este un drept liber consimţit şi nu o obligaţie. Miza medierii lecturii este aşadar naşterea propriei dorinţe de a citi, graţie unei relaţii ternare în care fiecare există şi se poate afirma. Trezirea interesului pentru lectură este un fenomen de mediere, care este eficientă numai dacă rămâne invizibilă în ochii celui influenţat.[2]
Enunţul paradoxal „Nu trebuie să citiţi” stârneşte curiozitatea şi are şansa de a provoca efectul invers dorit. Arta influenţării constă în apăsarea pe „butonul corect" prin utilizarea cuvintelor potrivite şi centrarea intenţiei paradoxale pe teama de a nu înţelege cărţile care stă la baza refuzului de a citi. Astfel teama de a nu înţelege cărţile este înlocuită de dorinţa de a râmâne în contact cu ele. Această tehnică de intervenţie paradoxală este utilizată în psihoterapia scurtă promovată de Şcoala de la Palo Alto[3], care evidenţiază ideea că în comunicare, înţelegerea sensului unei conduite rezultă din resituarea acesteia în contextul global în care s-a produs interacţiunea dintre actorii direct implicaţi.
Ştiinţa comunicărilor a dezvoltat ideea potrivit căreia sensul este o construcţie şi apare dintr-o „contextualizare”, ca urmare a organizării elementelor într-o reţea. Din perspectivă filosofică, există sens atunci când există înţelegere. Pentru a „conferi sens”, un element trebuie să acţioneze într-un sistem în care se integrează. Acest sistem se mai numeşte şi formă (Gestalt în limba germană). În psihologia formei, accentul este pus pe relaţiile pe care mintea le stabileşte între un element anume şi contextul său. Între percepţia şi interesele sau aşteptările unei persoane se stabileşte o relaţie puternică, datorată implicării persoanei pentru care va exista sensul ce se intaurează simultan cu geneza formei. Aceasta nu este fixă. Forme noi se pot desprinde de pe fundal în funcţie de cadrele noastre de referinţă. Recadrarea sau schimbarea de context permite descoperirea de semnificaţii noi pentru acţiunile desfăşurate în acel cadru.
1.Lansările de carte organizate de edituri, biblioteci, centre culturale. Multe dintre ele se desfasoară în prezenţa autorului şi a unor invitati ce discută pe marginea cărţii. Aceste evenimente permit stabilirea unei legături directe între autorul cărtii, mass media şi cititori, o mai bună mediere a subiectului cărţii, precum şi facilitarea accesului la sens.
2. Turnee de promovare a cărţilor
Amintim aici turneul de promovare a cărţii Vocile puteriide Adriana Saftoiu, care a pus foarte bine în evidenţă rolul de mediator social şi cultural pe care editura TREI şi-l afirmă în spaţiul nostru cultural.
4. Emisiunea săptamanală Parte de carte propusă de Cristi Tabara la PRO TV. Aceasta emisiune se doreste a fi un exercitiu intelectual si urmareste, prin dezbaterile pe marginea unor cărti de actualitate, să starnească interesul publicului pentru subiectele abordate.
5.Emisiunea Omul care aduce cartea realizată de criticul literar Dan C. Mihăilescu, care prezintă în fiecare zi, la PRO TV, câteva cărţi alese din ultimele apariţii din spaţiul publicistic, de la cărţi de filozofie, istorie, beletristică, eseistică, până la dicţionare şi ghiduri practice. Abordând diverse modalitaţi de prezentare (academică , neconvenţională, non-conformistă etc), criticul Dan C. Mihăilescu işi propune să facă literatura accesibilă publicului larg şi ne oferă totodată, conform spuselor sale, o doză cotidiană de optimism. Mai multe informaţiii puteţi afla pe http://www.dancmihailescu.ro/ .
6.Manualele şcolare şi cărţile utilizate de profesori sunt suporturi materiale ale medierii didactice, care reprezintă o formă aparte de difuzare a culturii în scopul dobândirii unei cunoaşteri sociale. In transpunerea didactică, profesorul mediator decodifică informaţia stiinţifică abstractă pentru a o face accesibilă elevilor şi are în permanenţă în vedere structurarea şi restructurarea informaţiilor.
7. Targuri, festivaluri si expozitii de carte : Gaudeamus, Bookfest, Targul Educatiei, Minilibri (mai multe informatii pe http://www.hed.ro/targuri.php), Festivalul de Carte şi Arte, Targul National de Carte Librex de la Iasi, Targul de carte Kilipirim de la sala Dalles, Targul International de Carte si Muzica Brasov, Primul targ de carte veche din Romania, la Cluj etc.
8. Ziua Porţilor Deschise organizată de biblioteci cu ocazia Zilei Naţionale a Bibliotecarilor. Iubitorii cărţii au posibilitatea să vadă colecţii speciale, cărţi vechi, cărţi rare, cărţi cu autograful scriitorilor, noutăţi editoriale, cărţi care se remarcă prin calitatea realizarii grafice etc. Din anul 1998, Ziua Naţională a Bibliotecarilor se sărbătoreşte în Romania pe 23 aprilie, dată ce corespunde cuZiua Internaţională a Cărţii şi a Dreptului de Autorce se sărbătoreşte din anul 1995, la iniţiativa UNESCO.
9. Carte de Cartier, o campanie de civism corporatist a Fundatiei RTC. Aceasta campanie isi propune sa reuneasca programe culturale si sociale care au rolul de a intermedia intre cultura oficiala, recunoscuta, si cultura urbana, neoficiala. "Avand sprijinul unui grup economic puternic, Fundatia RTC si-a propus sa se implice in cresterea gradului de cultura si civilizatie a comunitatilor in care traim si ne desfasuram activitatea de zi cu zi ", declara omul de afaceri Octavian Radu.
11. Biblioteca fără fir , program de promovare a lecturii în mod direct, prin interactiunea între oameni care impărtăşesc idei şi pasiuni comune cu privire la lectură. Iniţiativa acestui proiect aparţine Fundaţiei „NOI CITIM”, care se bucură pentru constituirea fondului de carte oferit spre împrumut de sprijinul:
Intâlnire cu scriitorul francez Philippe Claudel. Eveniment organizat de Lectoratul de franceză şi Facultatea de Litere a Universităţii „Ovidius" din Constanţa, în colaborare cu Serviciul de Cooperare şi de Acţiune Culturală de pe lângă Ambasada Franţei la Bucureşti.
- La Festivalul MitOst - Timişoara 2006, organizat de Asociaţia pentru Schimb Cultural şi Lingvistic în Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est, sub înaltul patronaj al ministrului român de externe şi al Ambasadei Republicii Federale Germania la Bucureşti. Festivalul se desfăşoară în fiecare an în alt oraş din Europa Centrală sau de Est (2003 - Pecs, Ungaria; 2004 - Vilnius, Lituania; 2005 - Wroclaw, Polonia, 2006 – Timişoara).
13. Forumul Naţional al Cărţii pentru Copii şi Tineret dedicat în 2007 activităţii bibliotecilor şcolare şi pentru copii. Evenimentul a fost organizat de Uniunea Editorilor din România-UER şi Secţia Naţională IBBY România, în colaborare cu Secţia Naţională România a Federaţiei Internaţionale a Comunităţilor Educative-FICE, cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti şi cu Palatul Naţional al Copiilor.
Cea mai frumoasă pledoarie pentru lectură (eseuri scrise de cadre didactice şi bibliotecari)
„Scrisoare către personajul preferat” (dintr-o carte pentru copii) – trei categorii de vârstă: clasele a IV-a – a VI-a; clasele a VII-a - a IX-a; clasele a X-a - a XII-a
Cel mai bun program de stimulare a lecturii
Cel mai interesant eveniment organizat cu prilejul Zilei Internaţionale a Cărţii pentru Copii şi Tineret.
15. Alte proiecte, concursuri si programe:
Proiectul "Cartea cadou" initiat de compania Diverta. Angajatii Diverta vor oferi, in fiecare librarie, sugestii clientilor pentru ca acestia sa cumpere o carte atunci cand doresc sa faca un cadou cuiva drag.
Programul educaţional “Magia Cărţii” iniţiat de Coca-Cola în octombrie 2003. Derulat sub sloganul “Descoperă lumea magică a cărţilor”, programul ”Magia Cărţii” s-a adresat elevilor din învăţământul primar românesc, clasele III-IV, având ca obiectiv principal modelarea de la vârste fragede a gustului pentru lectură prin utilizarea metodelor participative de dezvoltare personală: “Drama In Education” şi “Theatre In Education”. “Ziua Cărţilor Deschise” este evenimentul ce a marcat incheierea acestui program educational si a fost organizat de Coca Cola in parteneriat cu Fundatia CONCEPT si Ministerul Educatiei si Cercetarii.
Concursul naţional de promovare a lecturii"Lumea e poveste" organizat de Asociaţia Cărţi pentru Copii şi Tineret, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării (avizul cu nr. 39667/26.10.2004), pe 2 aprilie. Această dată corespunde zilei de naştere a scriitorului H.C. Andersen şi marchează în întreaga lume, începând din 1967, Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii şi Tineret.
Festivalul Naţional "Bucuria lecturii
Lista de onoare IBBY (autori, ilustratori şi traducători)
Premiul H. C. Andersen pentru programe de stimulare a lecturii în rândul copiilor
Premiul Astrid Lindgreen (scriitori, povestitori, ilustratori, programe de lectură cu o îndelungată activitate în domeniul cărţii şi lecturii pentru copii).
16. Uniunea Editorilor din România - UER, noua denumire a Asociaţiei Editurilor cu Profil Pedagogic şi Cultural, desfăşoară numeroase programe educaţionale şi culturale.
18. Marşul „Drumul cărţii”organizat de elevii de la International School of Bucharest (ISB) pentru a sărbători Ziua Internaţională a Cărţii şi a Dreptului de Autor. Elevii au ieşit în stradă îmbrăcaţi în costumele personajelor din poveştile şi desenele animate preferate, strigând în cor „We love books!” („Iubim carţile”) şi fluturând pancarte colorate pe care scria „Reading is fun!” („Cititul e distractiv”).
Medierea culturală este un proces care urmăreşte restabilirea legăturilor între societate şi cultură, între artă şi public, între cultură şi populaţii. Rolul medierii este de crea condiţiile unei întâlniri, ale unui dialog deschis. Medierea culturală reprezintă punerea în scenă a triadei formată din public, operă şi mediator.
Obiectivele medierii culturale:
- Democratizarea culturii astfel încât arta să devină accesibilă publicului larg. Orientarea descendentă, dinspre profesioniştii ce activează în domeniu spre public, contrazice principiul democraţiei culturale care vizează un demers ascendent. - Introducerea artei şi culturii în cotidian prin găsirea unor noi modalităţi de întâlnire a publicului cu arta şi favorizarea punţilor de legătură între diferitele mijloace de exprimare artistică. - Plasarea publicului în centrul acţiunii artistice şi culturale printr-o permanentă centrare a mediatorului pe public şi nu pe colecţie sau operă.
Principiile medierii culturale:
- Dialogul între mediatorul cultural şi public are loc pe picior de egalitate - Medierea culturală permite oamenilor să-şi exprime propria cultură. Opera este completată de privirea spectatorului şi medierea facilitează construirea semnificaţiei operei. - Medierea culturală se adresează tuturor categoriilor de public, nu doar publicului dezavantajat. - Medierea culturală nu este neutră, ci este rezultatul unor alegeri şi răspunde unor obiective - Medierea culturală permite interpretări diverse şi noi lecturi ale operelor - Medierea culturală stimulează imaginaţia oferind doar câteva chei pentru interpretare.
Profesia de mediator cultural
Mediatorii culturali sunt specializaţi în comunicare şi crearea de relaţii între toate formele artei, culturii, patrimoniului si populaţii. Meseriile medierii culturale sunt foarte diverse: de la atasat de presă până la organizator de turnee muzicale, de promovare a cărtii sau de evenimente pentru municipalitate. Toate aceste meserii diverse au în comun favorizarea întâlnirii dintre evenimentul cultural şi publicul său.
Ce face mediatorul cultural?
· Organizează expoziţii, promovează spectacole; · Creează evenimente culturale pentru un oraş sau la nivelul unei instituţii; · Strânge fonduri, întocmeşte dosare de finanţare; · Concepe programul unui teatru sau strategia culturală a unui oraş; · Organizează turnee, întâlniri cu artiştii, diverse manifestări, festivaluri, evenimente culturale; · Organizează programul activităţilor culturale; · Coordonează munca echipelor care lucrează la gândirea şi aplicarea strategiei de abordare a grupurilor sociale pentru care aceste programe sunt destinate; · Se adaptează publicului, asigură comunicarea internă şi externă; · Favorizează dezvoltarea personală graţie culturii sale generale, creativităţii, imaginaţiei şi forţei sale de afirmare;
Conform misiunii sale, mediatorul cultural poate coordona unul sau mai multe proiecte culturale. În ceea ce priveşte statutul său, mediatorul cultural poate fi salariat sau doar colaborator al unor firme, instituţii sau asociaţii.
Şcoala este primul spaţiu al medierii, un spaţiu de trecere între familie şi societate, între sine şi celălalt, între propria sa viziune despre lume şi viziunea celorlalţi. Spaţiul „intermediar”, de reflecţie al medierii răspunde trebuinţei de securitate a copilului. Frecventând şcoala, copilul trăieşte prima mare încercare socială din viaţa sa, pentru că se desprinde tot mai mult de modelul părinţilor pentru a se lăsa modelat de şcoală, instituţie cu un important rol formator. Boris Cyrulnik[1] evidenţiază ideea că baza culturală se formează în copilărie, deoarece până să ajungă în prima sa zi de şcoală, copilul a deprins deja un stil afectiv şi a preluat prejudecăţile părinţilor. Copiii care din familie deprind codurile sociale şi îşi formează ataşamente securizante vor beneficia de această educaţie toată viaţa.
Şcoala este un factor de rezilienţă atunci când familia şi cultura îi dau această putere. Termenul de „rezilienţă”[2] este introdus de Boris Cyrulnik pentru a defini capacitatea umană de a depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave. Legătura şi sensul fac posibilă rezilienţa. Prima copilărie este vârsta legăturii, deoarece în această perioadă copilul stabileşte legăturile semnificative cu membrii familiei. Dacă violenţa vine de la o persoană cu care s-a stabilit o relaţie afectivă, suferinţa este dublă, deoarece copilul suferă şi ca urmare a reprezentării ei. Copilul îşi va putea aminti toată viaţa doar de acele fapte care s-au integrat în istoria sa personală pentru că au avut un sens. Dacă din copilărie copilul a experiementat iubirea şi s-a simţit acceptat aşa cum este, el îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă, conştientizează că sinele său are o valoare care merită să fie respectată. În cazul copiilor orfani, prezenţa în jurul lor a unor tutori de rezilienţă iubitori şi responsabili poate contribui la reluarea dezvoltării lor şi recuperarea întârzierii, cu atât mai mult cu cât ei au şansa de a mai întâlni şi tutori verbali şi culturali pentru declanşarea procesului de rezilienţă cu rol în construirea sensului şi realizarea legăturii cu transcendentul. Conştientizarea posibilităţii de a se proiecta în viitor şi de a cuceri, datorit instruirii şi educaţiei, o altă lume decât cea cu care se confruntă în prezent contribuie la declanşarea procesului de rezilienţă şi învăţarea empatiei, un factor de rezilienţă important pentru a deveni, la rândul lor, rezilienţi, adică persoane capabile să dăruiască. Posibilitatea de a dărui permite copiilor să-şi întărească respectul de sine, să se simtă mai puternici, mai buni, mai generoşi şi, prin stabilirea unei relaţii afective, să-şi împlinească nevoile de securitate, de a iubi şi de a fi iubiţi.
Principalul indicator al unei modificări culturale este schimbarea concepţiei despre copil. Începând cu perioada Renaşterii se descoperă importanţa afectivităţii în dezvoltarea copilului. Această descoperire a antrenat şi schimbări culturale. Părerile erau împărţite. Dacă unii filozofi susţineau importanţa afectivităţii, existau medici care o respingeau, considerând că afectivitatea înjoseşte omul. Secolul XX este marcat de fenomenul expansiunii şcolii, ajungându-se ca la începutul secolului XXI şcolarizarea să inceapă cu vârsta de 3 ani şi să se sfârşească în medie pe la 25 – 30 de ani. Simţindu-se datori să ofere copiilor în primul rând afecţiune, părinţii transferă autoritatea pe umerii şcolii şi ai statului, instituţii axate mai mult pe formare decât pe relaţionare. S-a ajuns astfel la un paradox. Deşi trăim într-o perioadă în care se învaţă cel mai repede datorită progresului noilor tehnologii de informare şi comunicare, petrecem o treime din existenţa noastră pe băncile şcolilor şi comunicăm tot mai puţin direct.
[1] Boris Cyrulnik este psihiatru, psihanalist, psiholog şi autor a numeroase lucrări. Este unul dintre pionierii etologiei franceze şi a studiat dezvoltarea umană, complexitatea sistemelor relaţionale, influenţa vorbirii, a inconştientului şi a comunicării nonverbale asupra biologiei şi construcţiei psihologice a individului. [2] Cyrulnik, B. (2005), Murmurul fantomelor, ed. Curtea Veche, Bucureşti
Cuvinte cheie: psihoterapie pozitiva, metafora terapeutica, conflict, mediere Modelul Psihoterapiei Pozitive este o sinteză de psihodinamică şi terapie comportamentală care se concentrează pe aspectele pozitive ale conflictului şi suferinţei. Modelul oferă perspective transculturale sub formă de proverbe, poveşti şi fabule, în care pacientul se poate recunoaşte pe sine în termeni alegorici şi astfel poate fi capabil să stabilească o nouă formă de autoîncredere şi siguranţă. (sursa: Editura Trei)
Cartea Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie de Nossrat Peseschkian este una dintre cele mai vândute cărţi pe site-ul editurii Trei. Succesul acestei cărţi se datorează farmecului poveştilor, dar şi problemelor educaţiei şi terapiei pe care autorul le abordează din prisma diferenţelor culturale cu rol puternic în schimbarea felului de a gândi şi, ca urmare a schimbării de reprezentare, în descoperirea de sine şi reactivarea potenţialului individual de rezolvare a conflictului.
Preocupat să stabilească în ce conflicte şi în ce boli pot poveştile să contribuie la soluţionarea problemelor, Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive, a ajuns la concluzia că asemenea medicaţiei, poveştile pot conduce la schimbări de atitudine şi comportament dacă sunt folosite în forma potrivită şi la momentul potrivit. Intocmai medicamentelor, folosirea poveştilor poate fi periculoasă dacă se face în exces şi se insistă pe aspectul moralizator. Se recomandă a nu se explica metafora, deoarece explicarea mesajului poate împiedica accesul ascultătorului la universul personal plin de fantezie şi creativitate.
În educaţiei şi psihoterapie, metaforele şi poveştile sunt indicate atunci când rezistenţa pacientului la schimbare este foarte mare, deoarece sunt instrumente puternice de comunicare şi pot produce o schimbare de stare şi de context, care favorizează găsirea de soluţii noi la probleme care păreau de nerezolvat. Psihoterapeutul, în loc să contrazică pacientul sau ideile şi valorile sale, poate sugera, prin folosirea metaforei terapeutice, o schimbare de perspectivă.
Autorii preocupaţi de studiul metaforei terapeutice au identificat următoarele funcţii ale metaforei terapeutice care pot fi transferate şi în contextul educaţiei:[1] 1. Declanşează căutarea transderivaţională: Creează o punte între lumea metaforei şi reprezentarea pacientului/elevului. Metafora este un „transportor” al schimbării. 2. Funcţia de mediator: Crează o realitate psihologică ce se interpune între pacient şi terapeut sau între elev şi profesor. Se evită confruntarea directă dintre aceştia. 3. Funcţia regresivă: Deschide uşa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o reacţie lipsită de teamă 4. Funcţia de model: Furnizează informaţii test. Pacientul sau elevul aplică într-o manieră experimentală soluţii şi răspunsuri neobişnuite în raport cu sentimentele lui de până atunci. 5. Funcţia de resemnificare: Schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă. Dezvăluie noi semnificaţii. Oferă o imagine mai completă asupra problemelor noastre.
Descoperirile din psihoterapie pot fi aplicate cu succes şi în învăţământ unde profesorul poate fi comparat cu terapeutul, elevul cu pacientul şi materia de predat cu metoda terapeutică. O paradigmă reprezentativă a postmodernităţii în educaţie este paradigma existenţial-umanistă, care-şi are rădăcinile în psihologia umanistă, dintre ai cărei reprezentanţi menţionăm pe Rogers şi Maslow. Abordarea centrată pe client a lui Rogers se regăseşte în educaţia centrată pe copil, care reprezintă dimensiunea dominantă a pedagogiei postmoderne. Psihologului umanist Maslow datorăm contribuţia adusă la identificarea şi clasificarea trebuinţelor umane. Fericirea, bunăstarea şi împlinirea noastră spirituală depind de satisfacerea acestor trebuinţe.
Un paradox curios subliniat de Rogers este că oamenii nu se pot schimba decât dacă se acceptă aşa cum sunt. Rogers introduce aşadar aprecierea pozitivă necondiţionată, care este apropiată de "aici şi acum" din Gestalt, în măsura în care îşi îndreaptă atenţia asupra procesului în derulare, fără o întoarcere sistematică spre trecut. [2]
În mediere, la fel ca în Gestalt, se pune accentul pe ce se întâmplă "aici şi acum", iar orientarea principală este spre viitor, nu spre trecut. Relaţia este elementul fundamental al oricărui proces transformativ. În mediul şcolar, schimbările de comportament şi de atitudine la elevi se produc în funcţie de calitatea relaţiilor ce se stabilesc "aici şi acum" între elevi, între profesori şi elevi, precum şi între profesori, materia de predat şi elevi. [1] Vezi Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, ed. Polirom, Iaşi [2] Vezi Moreau, A. (2007), Psihoterapie. Metode şi tehnici, ed. Trei, Bucureşti
- La Universitatea Ovidius din Constanta
