Dr. Andre Moreau - Conferinta si sesiune de autografe la Onesti

Virginia Braescu, Presedinte Centrul de Training, Consultanta si Mediere

Cuvantul de deschidere a conferintei si prezentarea invitatului de onoare, dr. Dr. Andre Moreau, Belgia

Miercuri, 17 iunie 2009, dr. Andr é MOREAU (Belgia) a conferentiat la Onesti pe tema "De la psihoterapie la educatie". Dupa conferinta a avut loc o sesiune de autografe.

Cartile dr. André Moreau traduse in limba romana la editura Trei, Bucuresti:
Viata mea aici si acum. Gestalt – terapia, drumul vietii (2005)
Dragoste si sexualitate (2006)
Ca sa traiesti mai bine in prezent, impaca-te cu trecutul (2006)
Psihoterapie. Metode si tehnici (2007)
Autocunoastere si autoterapie asistata (2007).

Sesiunea de autografe

Unitatea verticala a creierului

Mai mult de 10% - unitatea verticală a creierului
Autor: Adrian Nuţă
editura SPER, col. ANIM
Anul aparitiei: mai 2007

"Starea de flux este pierdută atunci când încerci să o controlezi, iată ideea pe care simt nevoia s-o subliniez, deoarece ea îmi pare a conţine esenţa însăşi a vieţii, faptul că tot ceea ce este în mod intens frumos şi bun în această existenţă nu poate fi separat de spontaneitate şi naturaleţe. Când te străduieşti să "iubeşti" pe cineva, iubirea ta este ca o cretă ce zgârie tabla. Când te forţezi să fii amabil şi calm, nu reuşeşti decât să stârneşti neîncredere. Când încerci să te relaxezi nu obţii decât şi mai multă tensiune. Viaţa are un secret care îţi este revelat doar atunci când renunţi la a-l mai căuta şi te încredinţezi curgerii ei ca un copil neştiutor, însă plin de încredere. Mă bucur enorm de acest mecanism, deoarece ne apără de plictiseală şi lasă un spaţiu nesfârşit pentru surprize, deşi nu toate sunt plăcute." (Adrian Nuţă)

Cercetarile efectuate de lector univ. Adrian Nuta [1] au condus la concluzia ca atat coordonarea pe orizontala intre activitatile celor doua emisfere cerebrale, cat si coordonarea pe verticala a celor doua creiere (creierul arhaic si creierul modern), ne permit sa ne armonizam mai bine unii cu altii si sa ne coordonam eforturile si contributiile sociale.

Se pare ca zambetul natural este indicele fiziologic al armoniei cerebrale (Schreiber, 2004), semnul pentru coordonarea a ceea ce este simplu (ca organizare) cu ceea ce este complex si integrarea reusita a instinctelor si gandurilor, a emotionalului si cognitivului. Autorul considera ca acest tip de functionare are legatura cu "starea de flux". [2]

Zambetul care descopera doar dintii este un zambet fortat, inautentic. Este zambetul de la fotograf: Cheese!

Zambetul spontan este atunci cand "iti rad ochii" si mai este cunoscut si sub numele de "zambet Duchenne" de la numele lui Duchenne care se ocupase cu studiul musculaturii implicate in producerea zambetului si ale carui cercetari l-au orientat pe Charles Darwin ("Exprimarea emotiilor la animale si oameni", 1972), care a observat pentru prima data diferenta dintre emotiile autentice si cele simulate. (cf. Adrian Nuta, Op. cit., 2007)

[1] Vezi Adrian Nuta, Mai mult de 10 % - Unitatea verticala a creierului, ed. SPER, col: ANIM, Bucuresti, 2007

[2] Vezi Mihaly Csikszentmihalyi, Starea de flux, ed. Curtea Veche, col. Carti cheie, Bucuresti, 2007

Inteligenta sociala - o idee careia i-a venit vremea

Karl Albrecht, Inteligenta sociala

ed. Curtea Veche, 2007

Inteligenţă socială (SQ)[1] este o idee căreia i-a venit vremea. Această idee este sustinută de Karl Albrecht care-şi prezintă rezultatele cercetărilor în cartea cu aceleasi titlu Inteligenţa socială. Convingerea autorului este întărită de citatatul lui Victor Hugo pe care l-a ales ca moto.

"Un singur lucru este mai puternic decât toate armatele lumii, şi anume o idee căreia i-a venit vremea." (Victor Hugo)

Cercetările lui Karl Albrecht au la bază pe cele ale profesorului Howard Gardner despre conceptul de inteligenţă multiplă (IM). Asemenea celor şase faţete ale unui cub, inteligenţele multiple identificate de Gardner se întâlnesc pentru a forma un întreg:

• inteligenţa abstractă (raţionamentul simbolic de tip IQ)
• inteligenţa practică (punerea ideilor în practică)
• inteligenţa emoţională (cunoaşterea şi gestionarea trăirilor lăuntrice)
• inteligenţa socială (abilitatea de a te înţelege bine cu alţii şi de a-i face să coopereze cu tine)
• inteligenţa estetică (un simţ al formei, design-ului, literaturii, artelor plastice, muzicii şi al altor experienţe holistice)
• inteligenţa kinestezică (competenţa întregului organism, de felul sportului, dansului, muzicii sau pilotării unui avion de luptă.

Cu puţin timp înaintea lui Howard Gardner, cercetările efectuate de Tara Bennett Goleman şi Daniel Goleman[2] despre inteligenţa emoţională (EQ) revoluţionaseră lumea psihologiei, contribuind la legitimarea conceptului de inteligenţă multiplă. În opinia lui Karl Albrecht, oamenii dotaţi cu o inteligenţă socială ridicată atrag mai mult, au magnetism şi comportamente care îi fac şi pe alţii să se simtă preţuiţi, capabili, iubiţi, respectaţi şi apreciaţi.

Cadrul SPACE propus de Karl Albrecht pentru înţelegerea inteligenţei sociale este alcătuit din cinci competenţe sociale:

• Simţul situaţiei
• Prezenţa
• Autenticitatea
• Claritatea
• Empatia

Cadrul propus de Daniel Goleman pentru înţelegerea inteligenţei emoţionale este alcătuit din cinci dimensiuni:

• Conştiinţa de sine: introspecţia, observarea şi recunoaşterea unui sentiment în funcţie de modul în care ia naştere.
• Autocontrolul: conştientizarea elementelor care stau în spatele sentimentelor, aflarea unor metode de a face faţă temerilor, anxietăţii, mâniei şi supărărilor, dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea.
• Motivaţia: canalizarea emoţiilor şi sentimentelor pentru atingerea unui scop, însoţită de controlul emoţional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile şi de a amâna obţinerea recompenselor, dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul.
• Empatia: capacitatea de a manifesta sensibilitate şi grijă faţă de sentimentele altora, persoana fiind capabilă să aprecieze diferenţele dintre oameni.
• Aptitudini sociale: influenţa, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru în echipă.

[1] Vezi D. Golman (2007) si Karl Albrecht (2007), Inteligenţa socială, ed. Curtea Veche, Bucureşti
[2] Vezi cărţile lui Daniel Golman traduse în limba română la editura Curtea Veche: Inteligenţa emoţională (2008, editia a IIIa), Emoţiile distructive (2005) şi Inteligenţa socială (2007) si Tara Goleman, Alchimia emoţională (2005)

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Şcoala - primul spaţiu al medierii

Boris Cyrulnik (2005), Murmurul fantomelor, ed. Curtea Veche, Bucureşti, colecţia Biblioterapia

Şcoala este primul spaţiu al medierii, un spaţiu de trecere între familie şi societate, între sine şi celălalt, între propria sa viziune despre lume şi viziunea celorlalţi. Spaţiul „intermediar”, de reflecţie al medierii răspunde trebuinţei de securitate a copilului. Frecventând şcoala, copilul trăieşte prima mare încercare socială din viaţa sa, pentru că se desprinde tot mai mult de modelul părinţilor pentru a se lăsa modelat de şcoală, instituţie cu un important rol formator. Boris Cyrulnik[1] evidenţiază ideea că baza culturală se formează în copilărie, deoarece până să ajungă în prima sa zi de şcoală, copilul a deprins deja un stil afectiv şi a preluat prejudecăţile părinţilor. Copiii care din familie deprind codurile sociale şi îşi formează ataşamente securizante vor beneficia de această educaţie toată viaţa.

Şcoala este un factor de rezilienţă atunci când familia şi cultura îi dau această putere. Termenul de „rezilienţă”[2] este introdus de Boris Cyrulnik pentru a defini capacitatea umană de a depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave. Legătura şi sensul fac posibilă rezilienţa. Prima copilărie este vârsta legăturii, deoarece în această perioadă copilul stabileşte legăturile semnificative cu membrii familiei. Dacă violenţa vine de la o persoană cu care s-a stabilit o relaţie afectivă, suferinţa este dublă, deoarece copilul suferă şi ca urmare a reprezentării ei. Copilul îşi va putea aminti toată viaţa doar de acele fapte care s-au integrat în istoria sa personală pentru că au avut un sens. Dacă din copilărie copilul a experiementat iubirea şi s-a simţit acceptat aşa cum este, el îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă, conştientizează că sinele său are o valoare care merită să fie respectată. În cazul copiilor orfani, prezenţa în jurul lor a unor tutori de rezilienţă iubitori şi responsabili poate contribui la reluarea dezvoltării lor şi recuperarea întârzierii, cu atât mai mult cu cât ei au şansa de a mai întâlni şi tutori verbali şi culturali pentru declanşarea procesului de rezilienţă cu rol în construirea sensului şi realizarea legăturii cu transcendentul. Conştientizarea posibilităţii de a se proiecta în viitor şi de a cuceri, datorit instruirii şi educaţiei, o altă lume decât cea cu care se confruntă în prezent contribuie la declanşarea procesului de rezilienţă şi învăţarea empatiei, un factor de rezilienţă important pentru a deveni, la rândul lor, rezilienţi, adică persoane capabile să dăruiască. Posibilitatea de a dărui permite copiilor să-şi întărească respectul de sine, să se simtă mai puternici, mai buni, mai generoşi şi, prin stabilirea unei relaţii afective, să-şi împlinească nevoile de securitate, de a iubi şi de a fi iubiţi.

Principalul indicator al unei modificări culturale este schimbarea concepţiei despre copil. Începând cu perioada Renaşterii se descoperă importanţa afectivităţii în dezvoltarea copilului. Această descoperire a antrenat şi schimbări culturale. Părerile erau împărţite. Dacă unii filozofi susţineau importanţa afectivităţii, existau medici care o respingeau, considerând că afectivitatea înjoseşte omul. Secolul XX este marcat de fenomenul expansiunii şcolii, ajungându-se ca la începutul secolului XXI şcolarizarea să inceapă cu vârsta de 3 ani şi să se sfârşească în medie pe la 25 – 30 de ani. Simţindu-se datori să ofere copiilor în primul rând afecţiune, părinţii transferă autoritatea pe umerii şcolii şi ai statului, instituţii axate mai mult pe formare decât pe relaţionare. S-a ajuns astfel la un paradox. Deşi trăim într-o perioadă în care se învaţă cel mai repede datorită progresului noilor tehnologii de informare şi comunicare, petrecem o treime din existenţa noastră pe băncile şcolilor şi comunicăm tot mai puţin direct.

[1] Boris Cyrulnik este psihiatru, psihanalist, psiholog şi autor a numeroase lucrări. Este unul dintre pionierii etologiei franceze şi a studiat dezvoltarea umană, complexitatea sistemelor relaţionale, influenţa vorbirii, a inconştientului şi a comunicării nonverbale asupra biologiei şi construcţiei psihologice a individului.
[2] Cyrulnik, B. (2005), Murmurul fantomelor, ed. Curtea Veche, Bucureşti

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Funcţia de mediator a metaforei terapeutice

Ed. Trei, 2005, colectia Psihologie practica

Cuvinte cheie: psihoterapie pozitiva, metafora terapeutica, conflict, mediere



Modelul Psihoterapiei Pozitive este o sinteză de psihodinamică şi terapie comportamentală care se concentrează pe aspectele pozitive ale conflictului şi suferinţei. Modelul oferă perspective transculturale sub formă de proverbe, poveşti şi fabule, în care pacientul se poate recunoaşte pe sine în termeni alegorici şi astfel poate fi capabil să stabilească o nouă formă de autoîncredere şi siguranţă. (sursa: Editura Trei)
Cartea Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie de Nossrat Peseschkian este una dintre cele mai vândute cărţi pe site-ul editurii Trei. Succesul acestei cărţi se datorează farmecului poveştilor, dar şi problemelor educaţiei şi terapiei pe care autorul le abordează din prisma diferenţelor culturale cu rol puternic în schimbarea felului de a gândi şi, ca urmare a schimbării de reprezentare, în descoperirea de sine şi reactivarea potenţialului individual de rezolvare a conflictului.

Preocupat să stabilească în ce conflicte şi în ce boli pot poveştile să contribuie la soluţionarea problemelor, Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive, a ajuns la concluzia că asemenea medicaţiei, poveştile pot conduce la schimbări de atitudine şi comportament dacă sunt folosite în forma potrivită şi la momentul potrivit. Intocmai medicamentelor, folosirea poveştilor poate fi periculoasă dacă se face în exces şi se insistă pe aspectul moralizator. Se recomandă a nu se explica metafora, deoarece explicarea mesajului poate împiedica accesul ascultătorului la universul personal plin de fantezie şi creativitate.

În educaţiei şi psihoterapie, metaforele şi poveştile sunt indicate atunci când rezistenţa pacientului la schimbare este foarte mare, deoarece sunt instrumente puternice de comunicare şi pot produce o schimbare de stare şi de context, care favorizează găsirea de soluţii noi la probleme care păreau de nerezolvat. Psihoterapeutul, în loc să contrazică pacientul sau ideile şi valorile sale, poate sugera, prin folosirea metaforei terapeutice, o schimbare de perspectivă.
Autorii preocupaţi de studiul metaforei terapeutice au identificat următoarele funcţii ale metaforei terapeutice care pot fi transferate şi în contextul educaţiei:[1]
1. Declanşează căutarea transderivaţională: Creează o punte între lumea metaforei şi reprezentarea pacientului/elevului. Metafora este un „transportor” al schimbării.
2. Funcţia de mediator: Crează o realitate psihologică ce se interpune între pacient şi terapeut sau între elev şi profesor. Se evită confruntarea directă dintre aceştia.
3. Funcţia regresivă: Deschide uşa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o reacţie lipsită de teamă
4. Funcţia de model: Furnizează informaţii test. Pacientul sau elevul aplică într-o manieră experimentală soluţii şi răspunsuri neobişnuite în raport cu sentimentele lui de până atunci.
5. Funcţia de resemnificare: Schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă. Dezvăluie noi semnificaţii. Oferă o imagine mai completă asupra problemelor noastre.
Descoperirile din psihoterapie pot fi aplicate cu succes şi în învăţământ unde profesorul poate fi comparat cu terapeutul, elevul cu pacientul şi materia de predat cu metoda terapeutică. O paradigmă reprezentativă a postmodernităţii în educaţie este paradigma existenţial-umanistă, care-şi are rădăcinile în psihologia umanistă, dintre ai cărei reprezentanţi menţionăm pe Rogers şi Maslow. Abordarea centrată pe client a lui Rogers se regăseşte în educaţia centrată pe copil, care reprezintă dimensiunea dominantă a pedagogiei postmoderne. Psihologului umanist Maslow datorăm contribuţia adusă la identificarea şi clasificarea trebuinţelor umane. Fericirea, bunăstarea şi împlinirea noastră spirituală depind de satisfacerea acestor trebuinţe.
Un paradox curios subliniat de Rogers este că oamenii nu se pot schimba decât dacă se acceptă aşa cum sunt. Rogers introduce aşadar aprecierea pozitivă necondiţionată, care este apropiată de "aici şi acum" din Gestalt, în măsura în care îşi îndreaptă atenţia asupra procesului în derulare, fără o întoarcere sistematică spre trecut. [2]
În mediere, la fel ca în Gestalt, se pune accentul pe ce se întâmplă "aici şi acum", iar orientarea principală este spre viitor, nu spre trecut. Relaţia este elementul fundamental al oricărui proces transformativ. În mediul şcolar, schimbările de comportament şi de atitudine la elevi se produc în funcţie de calitatea relaţiilor ce se stabilesc "aici şi acum" între elevi, între profesori şi elevi, precum şi între profesori, materia de predat şi elevi.
[1] Vezi Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, ed. Polirom, Iaşi
[2] Vezi Moreau, A. (2007), Psihoterapie. Metode şi tehnici, ed. Trei, Bucureşti

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu