Şcoala - primul spaţiu al medierii

Boris Cyrulnik (2005), Murmurul fantomelor, ed. Curtea Veche, Bucureşti, colecţia Biblioterapia

Şcoala este primul spaţiu al medierii, un spaţiu de trecere între familie şi societate, între sine şi celălalt, între propria sa viziune despre lume şi viziunea celorlalţi. Spaţiul „intermediar”, de reflecţie al medierii răspunde trebuinţei de securitate a copilului. Frecventând şcoala, copilul trăieşte prima mare încercare socială din viaţa sa, pentru că se desprinde tot mai mult de modelul părinţilor pentru a se lăsa modelat de şcoală, instituţie cu un important rol formator. Boris Cyrulnik[1] evidenţiază ideea că baza culturală se formează în copilărie, deoarece până să ajungă în prima sa zi de şcoală, copilul a deprins deja un stil afectiv şi a preluat prejudecăţile părinţilor. Copiii care din familie deprind codurile sociale şi îşi formează ataşamente securizante vor beneficia de această educaţie toată viaţa.

Şcoala este un factor de rezilienţă atunci când familia şi cultura îi dau această putere. Termenul de „rezilienţă”[2] este introdus de Boris Cyrulnik pentru a defini capacitatea umană de a depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale cele mai grave. Legătura şi sensul fac posibilă rezilienţa. Prima copilărie este vârsta legăturii, deoarece în această perioadă copilul stabileşte legăturile semnificative cu membrii familiei. Dacă violenţa vine de la o persoană cu care s-a stabilit o relaţie afectivă, suferinţa este dublă, deoarece copilul suferă şi ca urmare a reprezentării ei. Copilul îşi va putea aminti toată viaţa doar de acele fapte care s-au integrat în istoria sa personală pentru că au avut un sens. Dacă din copilărie copilul a experiementat iubirea şi s-a simţit acceptat aşa cum este, el îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă, conştientizează că sinele său are o valoare care merită să fie respectată. În cazul copiilor orfani, prezenţa în jurul lor a unor tutori de rezilienţă iubitori şi responsabili poate contribui la reluarea dezvoltării lor şi recuperarea întârzierii, cu atât mai mult cu cât ei au şansa de a mai întâlni şi tutori verbali şi culturali pentru declanşarea procesului de rezilienţă cu rol în construirea sensului şi realizarea legăturii cu transcendentul. Conştientizarea posibilităţii de a se proiecta în viitor şi de a cuceri, datorit instruirii şi educaţiei, o altă lume decât cea cu care se confruntă în prezent contribuie la declanşarea procesului de rezilienţă şi învăţarea empatiei, un factor de rezilienţă important pentru a deveni, la rândul lor, rezilienţi, adică persoane capabile să dăruiască. Posibilitatea de a dărui permite copiilor să-şi întărească respectul de sine, să se simtă mai puternici, mai buni, mai generoşi şi, prin stabilirea unei relaţii afective, să-şi împlinească nevoile de securitate, de a iubi şi de a fi iubiţi.

Principalul indicator al unei modificări culturale este schimbarea concepţiei despre copil. Începând cu perioada Renaşterii se descoperă importanţa afectivităţii în dezvoltarea copilului. Această descoperire a antrenat şi schimbări culturale. Părerile erau împărţite. Dacă unii filozofi susţineau importanţa afectivităţii, existau medici care o respingeau, considerând că afectivitatea înjoseşte omul. Secolul XX este marcat de fenomenul expansiunii şcolii, ajungându-se ca la începutul secolului XXI şcolarizarea să inceapă cu vârsta de 3 ani şi să se sfârşească în medie pe la 25 – 30 de ani. Simţindu-se datori să ofere copiilor în primul rând afecţiune, părinţii transferă autoritatea pe umerii şcolii şi ai statului, instituţii axate mai mult pe formare decât pe relaţionare. S-a ajuns astfel la un paradox. Deşi trăim într-o perioadă în care se învaţă cel mai repede datorită progresului noilor tehnologii de informare şi comunicare, petrecem o treime din existenţa noastră pe băncile şcolilor şi comunicăm tot mai puţin direct.

[1] Boris Cyrulnik este psihiatru, psihanalist, psiholog şi autor a numeroase lucrări. Este unul dintre pionierii etologiei franceze şi a studiat dezvoltarea umană, complexitatea sistemelor relaţionale, influenţa vorbirii, a inconştientului şi a comunicării nonverbale asupra biologiei şi construcţiei psihologice a individului.
[2] Cyrulnik, B. (2005), Murmurul fantomelor, ed. Curtea Veche, Bucureşti

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Funcţia de mediator a metaforei terapeutice

Ed. Trei, 2005, colectia Psihologie practica

Cuvinte cheie: psihoterapie pozitiva, metafora terapeutica, conflict, mediere



Modelul Psihoterapiei Pozitive este o sinteză de psihodinamică şi terapie comportamentală care se concentrează pe aspectele pozitive ale conflictului şi suferinţei. Modelul oferă perspective transculturale sub formă de proverbe, poveşti şi fabule, în care pacientul se poate recunoaşte pe sine în termeni alegorici şi astfel poate fi capabil să stabilească o nouă formă de autoîncredere şi siguranţă. (sursa: Editura Trei)
Cartea Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie de Nossrat Peseschkian este una dintre cele mai vândute cărţi pe site-ul editurii Trei. Succesul acestei cărţi se datorează farmecului poveştilor, dar şi problemelor educaţiei şi terapiei pe care autorul le abordează din prisma diferenţelor culturale cu rol puternic în schimbarea felului de a gândi şi, ca urmare a schimbării de reprezentare, în descoperirea de sine şi reactivarea potenţialului individual de rezolvare a conflictului.

Preocupat să stabilească în ce conflicte şi în ce boli pot poveştile să contribuie la soluţionarea problemelor, Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive, a ajuns la concluzia că asemenea medicaţiei, poveştile pot conduce la schimbări de atitudine şi comportament dacă sunt folosite în forma potrivită şi la momentul potrivit. Intocmai medicamentelor, folosirea poveştilor poate fi periculoasă dacă se face în exces şi se insistă pe aspectul moralizator. Se recomandă a nu se explica metafora, deoarece explicarea mesajului poate împiedica accesul ascultătorului la universul personal plin de fantezie şi creativitate.

În educaţiei şi psihoterapie, metaforele şi poveştile sunt indicate atunci când rezistenţa pacientului la schimbare este foarte mare, deoarece sunt instrumente puternice de comunicare şi pot produce o schimbare de stare şi de context, care favorizează găsirea de soluţii noi la probleme care păreau de nerezolvat. Psihoterapeutul, în loc să contrazică pacientul sau ideile şi valorile sale, poate sugera, prin folosirea metaforei terapeutice, o schimbare de perspectivă.
Autorii preocupaţi de studiul metaforei terapeutice au identificat următoarele funcţii ale metaforei terapeutice care pot fi transferate şi în contextul educaţiei:[1]
1. Declanşează căutarea transderivaţională: Creează o punte între lumea metaforei şi reprezentarea pacientului/elevului. Metafora este un „transportor” al schimbării.
2. Funcţia de mediator: Crează o realitate psihologică ce se interpune între pacient şi terapeut sau între elev şi profesor. Se evită confruntarea directă dintre aceştia.
3. Funcţia regresivă: Deschide uşa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o reacţie lipsită de teamă
4. Funcţia de model: Furnizează informaţii test. Pacientul sau elevul aplică într-o manieră experimentală soluţii şi răspunsuri neobişnuite în raport cu sentimentele lui de până atunci.
5. Funcţia de resemnificare: Schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă. Dezvăluie noi semnificaţii. Oferă o imagine mai completă asupra problemelor noastre.
Descoperirile din psihoterapie pot fi aplicate cu succes şi în învăţământ unde profesorul poate fi comparat cu terapeutul, elevul cu pacientul şi materia de predat cu metoda terapeutică. O paradigmă reprezentativă a postmodernităţii în educaţie este paradigma existenţial-umanistă, care-şi are rădăcinile în psihologia umanistă, dintre ai cărei reprezentanţi menţionăm pe Rogers şi Maslow. Abordarea centrată pe client a lui Rogers se regăseşte în educaţia centrată pe copil, care reprezintă dimensiunea dominantă a pedagogiei postmoderne. Psihologului umanist Maslow datorăm contribuţia adusă la identificarea şi clasificarea trebuinţelor umane. Fericirea, bunăstarea şi împlinirea noastră spirituală depind de satisfacerea acestor trebuinţe.
Un paradox curios subliniat de Rogers este că oamenii nu se pot schimba decât dacă se acceptă aşa cum sunt. Rogers introduce aşadar aprecierea pozitivă necondiţionată, care este apropiată de "aici şi acum" din Gestalt, în măsura în care îşi îndreaptă atenţia asupra procesului în derulare, fără o întoarcere sistematică spre trecut. [2]
În mediere, la fel ca în Gestalt, se pune accentul pe ce se întâmplă "aici şi acum", iar orientarea principală este spre viitor, nu spre trecut. Relaţia este elementul fundamental al oricărui proces transformativ. În mediul şcolar, schimbările de comportament şi de atitudine la elevi se produc în funcţie de calitatea relaţiilor ce se stabilesc "aici şi acum" între elevi, între profesori şi elevi, precum şi între profesori, materia de predat şi elevi.
[1] Vezi Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, ed. Polirom, Iaşi
[2] Vezi Moreau, A. (2007), Psihoterapie. Metode şi tehnici, ed. Trei, Bucureşti

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Cărţi despre mediere I

In limba romană există puţine cărţi despre mediere. Am în biblioteca mea mai multe cărţi în limba franceză şi doresc să vă prezint câteva dintre ele.

In cartea Ecole et médiations (ed. Erès, col. Trajets, Ramonville Saint-Agne, 2000, Franţa), Annie Cardinet prezintă legăturile posibile între diferitele forme şi practici ale medierii şi face propuneri, însoţite de exemple, care vin în sprijinul profesorilor confruntaţi, în relaţia cu unii elevi, cu dificultăţi de învăţare, probleme de indisciplină şi chiar violenţe. Autoarea ne dezvăluie importanţa medierii în educaţie şi, în special, în pedagogie, reuşind să depăşească aparenta dicotomie a medierii, care desparte şi (re) stabileşte legăturile totodată.

În viziunea autoarei, medierea interpersonală nu poate fi validată decât de schimbarea pe care o provoacă la fiecare din părţile aflate în conflict, care reuşesc astfel să dea o altă dimensiune sursei conflictului şi să-şi regăsească echilibrul. Trăit de fiecare persoană, procesul intern de schimbare se realizează printr-o mediere intrapersonală ce vizează dezvoltarea personală şi transmiterea culturală, făcând astfel posibilă trecerea de la dimensiunea individuală la cea colectivă.

In prima parte a cartii, Annie Cardinet puncteaza evoluţia conceptelor "mediere" si "mediator" de la origini până în prezent, precum şi particularităţile lor de folosire in filologie, teologie, filozofie si teoriile dezvoltarii si invatarii. Medierea este necesara pentru a crea sau intelege legaturile dintre cunostinte, evenimente, generatii, membrii unei comunitati si comunitatile vecine.

Cercetările aprofundate întreprinse de Annie Cardinnet au condus la:

1. Identificarea functiilor medierii: de comunicare, educativă, de reglare socială, juridică, familială, de transmitere de valori, de pregătire pentru viitor.

2. Realizarea unei tipologii a mediatorilor:

1. Părintele – mediator
2. Profesorul – mediator
3. Mediatorul care desparte
4. Mediatorul care (re)conciliază
5. Mediatorul care creează relaţii şi/sau sens
6. Mediatorul celor două părţi (persoană terţă)

Această tipologie a mediatorilor stabilită de Annie Cardinnet poate fi întâlnită atât în experienţele din mediul şcolar, cât şi în alte domenii, fiecare dintre ele oferind posibilitatea unui eveniment – mediator, a unui obiect – mediator, a unei terţe persoane sau a unei funcţii de mediere: separare, reconciliere, creare de sens sau relaţii.

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Exemple autohtone de mediere a cărţii

1. Lansările de carte organizate de edituri, biblioteci, centre culturale. Multe dintre ele se desfasoară în prezenţa autorului şi a unor invitati ce discută pe marginea cărţii. Aceste evenimente permit stabilirea unei legături directe între autorul cărtii, mass media şi cititori, o mai bună mediere a subiectului cărţii, precum şi facilitarea accesului la sens. Amintim aici turneul de promovare a cărţii Vocile puterii de Adriana Saftoiu, care a pus foarte bine în evidenţă rolul de mediator cultural pe care editura TREI şi-l afirmă în spaţiul nostru cultural.

2. Emisiunea saptamanală Parte de carte propusă de Cristi Tabara la PRO TV. Aceasta emisiune se doreste a fi un exercitiu intelectual si urmareste, prin dezbaterile pe marginea unor cărti de actualitate, să starnească interesul publicului pentru subiectele abordate.

3. Emisiunea Omul care aduce cartea realizată de criticul literar Dan C. Mihăilescu, care prezintă în fiecare zi, la PRO TV, câteva cărţi alese din ultimele apariţii din spaţiul publicistic, de la cărţi de filozofie, istorie, beletristică, eseistică, până la dicţionare şi ghiduri practice. Abordând diverse modalitaţi de prezentare (academică , neconvenţională, non-conformistă etc), criticul Dan C. Mihăilescu işi propune să facă literatura accesibilă publicului larg şi ne oferă totodată, conform spuselor sale, o doză cotidiană de optimism. Mai multe informaţiii puteţi afla pe http://www.dancmihailescu.ro/ .

4. Manualele şcolare şi cărţile utilizate de profesori sunt suporturi materiale ale medierii didactice, care reprezintă o formă aparte de difuzare a culturii în scopul dobândirii unei cunoaşteri sociale. In transpunerea didactică, profesorul mediator decodifică informaţia stiinţifică abstractă pentru a o face accesibilă elevilor şi are în permanenţă în vedere structurarea şi restructurarea informaţiilor.

5. Targuri si expozitii de carte : Gaudeamus, Bookfest, Targul Educatiei, Minilibri (mai multe informatii pe http://www.hed.ro/targuri.php), Targul National de Carte Librex de la Iasi, Targul de carte Kilipirim de la sala Dalles, Targul International de Carte si Muzica Brasov, Primul targ de carte veche din Romania, la Cluj.

6. Lectură bilingvă la Institutul Francez din Bucureşti.

7. Clubul de Carte bookblog.ro (http://www.bookblog.ro/clubul-de-carte-bookblogro/)

Atitudinea sau diferenţa care face excelenţa

Ideea de excelenţă se conturează încă de timpuriu în managementul unei firme care îşi doreşte să atingă excelenţa în afaceri. Jim Collins, expert în evoluţia companiilor excelente durabile, explică în cartea Excelenţa în afaceri (ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006) că foarte multe companii nu ajung excelente pentru că se mulţumesc să fie doar bune. Lucrând la acest proiect împreună cu alţi 21 de cercetători, timp de 5 ani, autorul arată în acest studiu că saltul spre excelenţă este o alegere conştientă şi nu constă, aşa cum am fi tentaţi să credem, în planificare strategică, tehnologie, slogan, fuzionări şi achiziţii, schimbări de conducere sau motivarea personalului.

„Volantul” sau procesul de trecere de la bun la excelent are trei stadii principale: oameni disciplinaţi, gândire disciplinată şi acţiune disciplinată. Saltul spre excelenţă reprezintă un proces urmat de o breşă.

Liderii din companiile excelente sau „liderii de nivel 5” sunt disciplinaţi, ambiţioşi, dau dovadă de modestie, umilinţă şi curaj şi urmăresc în primul rând interesele instituţiei şi nu pe cele personale. Liderii excelenţi îşi pregătesc succesori de succes şi nu acceptă autoritatea orbeşte, caută cele mai bune răspunsuri şi sunt solidari în luarea deciziilor. Directorii companiilor excelente îşi aleg mai întâi oamenii potriviţi cu care vor să lucreze şi apoi stabilesc direcţia în care se va îndrepta compania. Alegerea oamenilor potriviţi reprezintă un adevăr simplu, dar foarte important pentru a atinge excelenţa, deoarece o companie cu oameni potriviţi se poate adapta mai uşor într-o lume schimbătoare.

Rezultatele cercetării efectuate de Collins nu susţin nici ideea că recompensarea directorilor dintr-o companie ar reprezenta o pârghie importantă în transformarea companiei din bună într-una excelentă. Ceea ce contează este cine sunt directorii recompensaţi şi nu cum sunt recompensaţi. Oamenii potriviţi dau tot ce au mai bun în ei indiferent de sistemul de stimulente. Într-o companie excelentă recompensarea are drept scop angajarea oamenilor potriviţi şi nu schimbarea comportamentelor persoanelor nepotrivite. Studiile de specialitate şi experienţa în domeniu sunt mai puţin importante la recrutările într-o companie excelentă. Managerii de resurse umane caută mai întâi oameni care împărtăşesc valorile companiei, a căror motivaţie este intrinsecă, oameni responsabili, de caracter, cu atitudine şi abia apoi le furnizează antrenamentul necesar pentru îndeplinirea misiunii. Intr-o companie excelentă, managerii de resurse umane au abilitatea de a aduce şi păstra suficienţi oameni potriviţi, care nu au nevoie să fie conduşi, ci doar călăuziţi, învăţaţi, îndrumaţi.

Citind până la final cartea lui Jim Collins mai aflăm că într-o companie excelentă:

- nu se fac multe schimbări, ci doar schimbări mai bune;
- se acordă celor mai buni oameni cele mai bune oportunităţi;
- există un climat care încurajează oamenii să spună ce gândesc pentru găsirea celor mai bune soluţii;
- cheia nu constă în cum să motivezi oamenii, ci cum să faci ca să nu-i demotivezi;
- oamenii îşi păstreză credinţa că vor reuşi să depăşescă până la urmă dificultăţile chiar dacă trebuie să se confrunte cu faptele brute ale realităţii;
- se dezvoltă conceptul de arici, adică o profundă înţelegere şi intuire a structurii ei economice, la ce anume poate fi cea mai bună şi nu la ce vrea să fie cea mai bună din lume;
- ţelurile şi strategiile sunt bazate pe înţelegere;
- există o cultură a disciplinei, oamenii sunt autodisciplinaţi şi au libertate şi responsabilitate într-un anumit cadru;
- oamenii se ocupă de lucrurile care le stârnesc pasiunea şi îşi fac cu plăcere meseria pentru că îi iubesc, apreciază şi stimeză pe cei cu care lucreză;
- se leagă prietenii pe viaţă;
- se pune mai mare accent pe ceea ce nu mai trebuie făcut decât pe ceea ce trebuie făcut;
- atingerea breşei este rezultatul unui proces liniştit şi deliberat de înţelegere a ceea ce trebuie făcut prin înaintarea într-o direcţie consecventă o perioadă de timp îndelungată;
- tehnologia este achiziţionată după atingerea breşei pentru accelerarea avântului şi nu pentru crearea lui;
- transformările majore sunt mai evidente după ce s-au petrecut decât la momentul respectiv; continua perfecţionare în furnizarea de rezultate conferă o forţă uriaşă;
- ţelurile se stabilesc aproape de la sine pentru că oamenii îşi folosesc busola interioară şi trăiesc misterul care le indică direcţia;
- există preocuparea de a face dezvoltare durabilă prin păstrarea valorilor şi scopurilor esenţiale şi stimularea progresului.

În opinia autorului, „bun” este „duşmanul” lui excelent şi această problemă nu o întâlnim doar în afaceri, ci este o problemă umană. Principiile identificate de Collins pentru atingerea excelenţei în afaceri pot fi transferate şi procesului de dezvoltare personală în scopul de a descoperi ce anume pune în mişcare motorul nostru interior, care sunt lucrurile care ne pasionează şi pe care le facem cel mai bine pentru a ne oferi şansa de a trăi cu pasiune şi a face să dureze cât mai mult timp acest minunat şi binecuvântat cadou care este viaţa.

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Managementul conflictului

Cuvinte cheie: Conflict, Negociere, Mediere

Concept complex şi controversat, conflictul a devenit un fenomen la modă, „un rău necesar”, parte integrantă a vieţii noastre. Aproape că nu mai există zi în care să nu auzim despre conflicte sau să le experimentăm. Trăirile, strategiile de soluţionare şi sensul unui conflict diferă de la o persoană la alta şi de la o instituţie la alta.

Managementul conflictului, alături de celelalte funcţii ale managementului, a devenit o prioritate a managerilor, care sunt preocupaţi să dezvolte la angajaţii lor congruenţa interpersonală, astfel încât conflictele să nu afecteze funcţionarea economică şi socială a organizaţiilor.

Mi-am propus sa vă prezint în continuare câteva exemple de abordare a conflictului în literatura de specialitate românească. Lucrări foarte bine documentate, utile atât specialiştilor cât şi publicului larg, au apărut în ultimii ani şi în România. Iată trei exemple:

În viziunea psihologului Marius Milcu (vezi Psihologia relaţiilor interpersonale. Competiţie şi conflict, ed. Polirom, 2005), conflictul reprezintă, precum faţa şi reversul unei medalii, atât un imbold al dezvoltării sociale, cât şi un coşmar al relaţiilor interumane. Autorul abordează psihologia relaţiilor interpersonale între competiţie şi conflict şi concepe un experiment ingenios pentru a verifica dacă agresiunea, care este specifică conflictului, este prezentă şi în competiţie. La început de mileniu, conflictologia, ca ştiinţă modernă a conflictelor, evoluează într-un ritm rapid şi tinde să devină o disciplină de sine stătătoare. Afirmându-se tot mai evident ca un factor de progres, conflictul permite restaurarea comunicării, restructurarea sistemelor de valori ale părţilor, precum şi flexibilizarea şi energizarea structurilor sociale.

O viziune pozitivă asupra conflictului ne prezintă şi prof. univ. dr. Ana Stoica – Constantin în cartea Conflictul interpersonal (ed. Polirom, 2004)). O abordare constructivă a conflictului poate contribui la dezvoltarea noastră personală şi la revigorarea relaţiilor interpersonale. Informaţiile teoretice foarte bine structurate şi numeroasele aplicaţii practice conferă cărţii calităţile unui manual sau ghid în situaţii de conflict. Lucrarea conţine clarificări conceptuale, informaţii despre sursele şi tipologiile conflictelor, instrumentele de prevenire şi metodele de rezolvare a conflictelor, procesul rezolvării conflictului, structurile cadru de rezolvare a conflictului, precum şi despre modalităţile de eliberare de tensiunea emoţională postconflict.

Un studiu recent despre negociere şi mediere din perspective psihologice a fost realizat de universitarul Ştefan Boncu (vezi Negocierea şi Medierea. Perspective psihologice, ed. Institutul European, 2006), care prezintă negocierea şi medierea ca pe un prilej de empatizare şi cooperare, invitându-ne să reflectăm asupra atitidinii noastre faţă de negociere. Modul în care vedem soluţia, partenerii şi rezultatul pe care dorim să-l obţinem face diferenţa între abordarea distributivă (câştig – pierdere) şi cea integrativă (câştig – câştig) în negociere. Autorul subliniază importanţa examinării atente a intereselor declarate şi subiacente ale părţilor pentru a putea realiza cea mai avantajoasă înţelegere posibilă. Negociatorii cooperanţi sunt orientaţi spre rezolvarea de probleme (problem-solving), care presupune schimbul de informaţii despre interese şi părţi. Această abordare permite identificarea posibilităţilor de integrare oferite de situaţia conflictuală, contribuind la reaşezarea relaţiei pe baze mai trainice.Studiind lucrările mai multor autori americani, autorul reuşeşte să identifice câteva puncte comune ale definiţiilor medierii. Dacă unele definiţii insistă pe rolul mediatorului în facilitarea stabilirii acordului, altele pun accentul pe tehnicile de mediere şi preocuparea mediatorului pentru integrarea intereselor.
În prefaţa lucrării, prof. univ. dr. Zoltan Bogáthz scrie că ne aflăm în faţa unei „lucrări excepţionale”, „prima lucrare de acest gen în literatura de specialitate românească.”

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Ştiri din lumea cărţilor

Cuvinte cheie: Atenţia copiilor, Imaginea de sine


Celebra psihanalistă Françoise Dolto a contribuit mult la schimbarea statutului copilului în societatea contemporană. În cartea Ce să spunem copiilor, autoarea explică de ce învăţătorii pierd 50 % din atenţia copiilor când le cer să se uite la ei. Un aspect foarte important ce merită reţinut de educatori este că un copil gândeşte şi ascultă mai bine atunci când nu se uită la persoana care vorbeşte. Până pe la vârsta de 8-9 ani, copiii ascultă mai bine când se joacă sau fac altceva. Îşi fac temele mai bine în zgomot sau cu căştile pe urechi, deoarece zgomotul impersonal le permite să se simtă în siguranţă şi să se concentreze asupra a ceea ce fac. Ei se simt mai degrabă deranjaţi de persoanele cunoscute care se află în jurul lor.

(Sursa: Françoise Dolto, Ce să spunem copiilor, editura Trei, 2005)

Imaginea de sine este un subiect despre care s-a scris destul de puţin. Unii dintre autorii care au abordat acest subiect au căutat răspunsuri referitoare la comportamentul uman în fizică, anatomie sau noua ştiinţă a ciberneticii, dar au recunoscut că au ezitat să-şi publice descoperirile de teamă să nu fie acuzaţi că ideile lor sunt nefondate. Dr. Maxwell Maltz afirmă în cartea sa Psiho Cibernetica. Imaginea de sine – cheia spre o viaţă mai bună că sistemul nostru nervos reacţionează conform cu ceea ce noi gândim sau ne imaginăm că este adevărat despre noi sau ceea ce ne înconjoară. Autorul, chirurg estetician de profesie, a ajuns la concluzia că în meseria pe care o practică este important să fie şi psiholog, deoarece schimbarea imaginii de sine are ca efect şi schimbarea viitorului persoanei. În majoritatea cazurilor, dr. Maltz a constatat modificări pozitive ale stimei de sine şi încrederii în sine. Un rol important în conturarea unei imagini personale pozitive sau negative o are experienţa din trecut. Dacă din copilărie copilul a experiementat iubirea şi s-a simţit acceptat aşa cum este, el îşi dezvoltă o imagine de sine pozitivă, conştientizează că sinele său are o valoare care merită să fie respectată.

(Sursa: Dr. Maxwell Maltz, Psiho Cibernetica. Imaginea de sine – cheia spre o viaţă mai bună, editura Curtea Veche, 1999)

Magia imaginii personale este cartea care încununează eforturile de o viaţă ale Dr. Maxwell Maltz, oferindu-ne cele mai importante descoperiri ale sale în domeniul psihologiei aplicate. Cartea vine să umple golul pe care îl resimţim fiecare între ce avem sau suntem acum şi ce am dori să avem sau să fim. Prin exerciţii ale imaginaţiei şi ale voinţei, putem descoperi şi actualiza potenţialul minţii noastre. Apoi această imagine a succesului se poate proiecta în viaţa de zi cu zi. Una dintre marile aventuri ale vieţii este să te descoperi pe tine, iar demersul de a ne descoperi imaginea personală este exerciţiul cel mai palpitant şi mai profitabil pentru existenţa noastră. Pentru că, dincolo de etichetele mediului, noi suntem singurii care putem crea adevărul despre noi. (sursa Editura Curtea Veche)

©Virginia-Smărăndiţa Brăescu

Ce este medierea?

1. O paradigma universala

Născută din domenii şi practici diverse (psihologie, sociologie, pedagogie, drept, politică, consultanţă, creativitate, rezolvarea de probleme etc), medierea este o paradigmă, reprezentând, asemenea altor paradigme (timpul, spaţiul, comunicarea, paradoxul, informaţia, globalizarea, etc), un punct de întâlnire între mai multe discipline din a căror combinare rezultă „o înţelegere mai bogată şi mai nuanţată a lumii şi comportamentului uman”. [1]

2. O practică foarte veche, dar care a dobândit o importanţă socială abia în ultimii 25 -30 de ani.

Teoria cea mai răspândită susţine că modelul dezvoltat în America prin anii '80 a fost împrumutat şi aplicat şi în Europa. Trebuie avută în vedere şi existenţa unor modele autohtone, deoarece în fiecare ţară au aparut practici spontane, noi modalităţi de soluţionare a conflictelor.

3. Un răspuns la problematica lumii contemporane (schimbări multiple, diversificarea surselor de informare, evoluţie rapidă a cunoaşterii şi tehnologiei, explozie demografică, amplificarea fenomenului de şomaj, excludere socială, degradarea mediului, proliferarea conflictelor, urgenţa de a face recunoscute şi respectate drepturile omului etc)

"Medierea este un răspuns firesc la evoluţia societăţii şi constituie un ansamblu coerent. " Jean-Louis Lascoux, formator de mediatori, autorul modelului sistemic SIC centrat pe persoană şi interacţiunile în comunicare

"Un imperativ social major care fundamentează totodată dimensiunea individuală şi cea colectivă a cetăţeniei noastre." Bernard Lamizet, prof. dr. la Institutul de Studii Politice din Lyon

4. Instrument al societăţii civile, medierea serveşte la producerea legăturilor sociale şi afirmarea unor valori precum autonomia, responsabilitatea, adaptarea la noile condiţii, solidaritatea şi acordul.

La summit-ul european de la Créteil (desfăşurat în perioada 20 - 23 septembrie 2000, când Franţa deţinea preşidenţia Uniunii Europene), şefii de Stat au căzut de acord asupra următoarei definiţii a medierii:

„ Medierea este un proces de creaţie şi de gestionare a vieţii sociale, care permite fie restabilirea legăturii sociale, fie prevenirea sau rezolvarea conflictelor datorită intervenţiei unei persoane terţe, imparţială şi fără putere de decizie, care garantează comunicarea între parteneri.”[2]


5. Un fenomen la modă care câştigă teren în faţa altor modele consensuale de rezolvare a conflictelor. O poziţie intermediară, un tip de negociere asistată de o parte terţă neutră numită mediator. In prezenţa mediatorului cele două părţi negociază şi stabilesc acordul final.

6. Medierea este o formă de educaţie socială durabilă ce vizează dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi rezolvare a conflictelor, astfel încât oamenii să ajungă să se înţeleagă direct şi să-şi rezolve singuri problemele, fără să mai facă apel la un mediator.

[1] M. Solomon (2005), Paradigme universale, ed. Paralela 45, Piteşti
[2] Cf. Monique Sassier (2001), Construire la médiation familiale, ed. Dunod. Prefaţă de Ségolène Royal


Mai multe informatii despre mediere puteti afla consultand :

http://mediere.blogspot.com/

http://mediatorulcartii.blogspot.com/


©Virginia-Smărăndiţa Brăescu