Ed. Trei, 2005, colectia Psihologie practica
Cuvinte cheie: psihoterapie pozitiva, metafora terapeutica, conflict, mediere
Modelul Psihoterapiei Pozitive este o sinteză de psihodinamică şi terapie comportamentală care se concentrează pe aspectele pozitive ale conflictului şi suferinţei. Modelul oferă perspective transculturale sub formă de proverbe, poveşti şi fabule, în care pacientul se poate recunoaşte pe sine în termeni alegorici şi astfel poate fi capabil să stabilească o nouă formă de autoîncredere şi siguranţă. (sursa: Editura Trei)
Cartea Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie de Nossrat Peseschkian este una dintre cele mai vândute cărţi pe site-ul editurii Trei. Succesul acestei cărţi se datorează farmecului poveştilor, dar şi problemelor educaţiei şi terapiei pe care autorul le abordează din prisma diferenţelor culturale cu rol puternic în schimbarea felului de a gândi şi, ca urmare a schimbării de reprezentare, în descoperirea de sine şi reactivarea potenţialului individual de rezolvare a conflictului.
Preocupat să stabilească în ce conflicte şi în ce boli pot poveştile să contribuie la soluţionarea problemelor, Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive, a ajuns la concluzia că asemenea medicaţiei, poveştile pot conduce la schimbări de atitudine şi comportament dacă sunt folosite în forma potrivită şi la momentul potrivit. Intocmai medicamentelor, folosirea poveştilor poate fi periculoasă dacă se face în exces şi se insistă pe aspectul moralizator. Se recomandă a nu se explica metafora, deoarece explicarea mesajului poate împiedica accesul ascultătorului la universul personal plin de fantezie şi creativitate.
În educaţiei şi psihoterapie, metaforele şi poveştile sunt indicate atunci când rezistenţa pacientului la schimbare este foarte mare, deoarece sunt instrumente puternice de comunicare şi pot produce o schimbare de stare şi de context, care favorizează găsirea de soluţii noi la probleme care păreau de nerezolvat. Psihoterapeutul, în loc să contrazică pacientul sau ideile şi valorile sale, poate sugera, prin folosirea metaforei terapeutice, o schimbare de perspectivă.
Autorii preocupaţi de studiul metaforei terapeutice au identificat următoarele funcţii ale metaforei terapeutice care pot fi transferate şi în contextul educaţiei:[1]
1. Declanşează căutarea transderivaţională: Creează o punte între lumea metaforei şi reprezentarea pacientului/elevului. Metafora este un „transportor” al schimbării.
2. Funcţia de mediator: Crează o realitate psihologică ce se interpune între pacient şi terapeut sau între elev şi profesor. Se evită confruntarea directă dintre aceştia.
3. Funcţia regresivă: Deschide uşa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o reacţie lipsită de teamă
4. Funcţia de model: Furnizează informaţii test. Pacientul sau elevul aplică într-o manieră experimentală soluţii şi răspunsuri neobişnuite în raport cu sentimentele lui de până atunci.
5. Funcţia de resemnificare: Schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă. Dezvăluie noi semnificaţii. Oferă o imagine mai completă asupra problemelor noastre.
Descoperirile din psihoterapie pot fi aplicate cu succes şi în învăţământ unde profesorul poate fi comparat cu terapeutul, elevul cu pacientul şi materia de predat cu metoda terapeutică. O paradigmă reprezentativă a postmodernităţii în educaţie este paradigma existenţial-umanistă, care-şi are rădăcinile în psihologia umanistă, dintre ai cărei reprezentanţi menţionăm pe Rogers şi Maslow. Abordarea centrată pe client a lui Rogers se regăseşte în educaţia centrată pe copil, care reprezintă dimensiunea dominantă a pedagogiei postmoderne. Psihologului umanist Maslow datorăm contribuţia adusă la identificarea şi clasificarea trebuinţelor umane. Fericirea, bunăstarea şi împlinirea noastră spirituală depind de satisfacerea acestor trebuinţe.
Un paradox curios subliniat de Rogers este că oamenii nu se pot schimba decât dacă se acceptă aşa cum sunt. Rogers introduce aşadar aprecierea pozitivă necondiţionată, care este apropiată de "aici şi acum" din Gestalt, în măsura în care îşi îndreaptă atenţia asupra procesului în derulare, fără o întoarcere sistematică spre trecut. [2]
În mediere, la fel ca în Gestalt, se pune accentul pe ce se întâmplă "aici şi acum", iar orientarea principală este spre viitor, nu spre trecut. Relaţia este elementul fundamental al oricărui proces transformativ. În mediul şcolar, schimbările de comportament şi de atitudine la elevi se produc în funcţie de calitatea relaţiilor ce se stabilesc "aici şi acum" între elevi, între profesori şi elevi, precum şi între profesori, materia de predat şi elevi.
[1] Vezi Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, ed. Polirom, Iaşi
[2] Vezi Moreau, A. (2007), Psihoterapie. Metode şi tehnici, ed. Trei, Bucureşti
©Virginia-Smărăndiţa Brăescu
Cuvinte cheie: psihoterapie pozitiva, metafora terapeutica, conflict, mediere
Modelul Psihoterapiei Pozitive este o sinteză de psihodinamică şi terapie comportamentală care se concentrează pe aspectele pozitive ale conflictului şi suferinţei. Modelul oferă perspective transculturale sub formă de proverbe, poveşti şi fabule, în care pacientul se poate recunoaşte pe sine în termeni alegorici şi astfel poate fi capabil să stabilească o nouă formă de autoîncredere şi siguranţă. (sursa: Editura Trei)
Cartea Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie de Nossrat Peseschkian este una dintre cele mai vândute cărţi pe site-ul editurii Trei. Succesul acestei cărţi se datorează farmecului poveştilor, dar şi problemelor educaţiei şi terapiei pe care autorul le abordează din prisma diferenţelor culturale cu rol puternic în schimbarea felului de a gândi şi, ca urmare a schimbării de reprezentare, în descoperirea de sine şi reactivarea potenţialului individual de rezolvare a conflictului.
Preocupat să stabilească în ce conflicte şi în ce boli pot poveştile să contribuie la soluţionarea problemelor, Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive, a ajuns la concluzia că asemenea medicaţiei, poveştile pot conduce la schimbări de atitudine şi comportament dacă sunt folosite în forma potrivită şi la momentul potrivit. Intocmai medicamentelor, folosirea poveştilor poate fi periculoasă dacă se face în exces şi se insistă pe aspectul moralizator. Se recomandă a nu se explica metafora, deoarece explicarea mesajului poate împiedica accesul ascultătorului la universul personal plin de fantezie şi creativitate.
În educaţiei şi psihoterapie, metaforele şi poveştile sunt indicate atunci când rezistenţa pacientului la schimbare este foarte mare, deoarece sunt instrumente puternice de comunicare şi pot produce o schimbare de stare şi de context, care favorizează găsirea de soluţii noi la probleme care păreau de nerezolvat. Psihoterapeutul, în loc să contrazică pacientul sau ideile şi valorile sale, poate sugera, prin folosirea metaforei terapeutice, o schimbare de perspectivă.
Autorii preocupaţi de studiul metaforei terapeutice au identificat următoarele funcţii ale metaforei terapeutice care pot fi transferate şi în contextul educaţiei:[1]
1. Declanşează căutarea transderivaţională: Creează o punte între lumea metaforei şi reprezentarea pacientului/elevului. Metafora este un „transportor” al schimbării.
2. Funcţia de mediator: Crează o realitate psihologică ce se interpune între pacient şi terapeut sau între elev şi profesor. Se evită confruntarea directă dintre aceştia.
3. Funcţia regresivă: Deschide uşa spre fantezie, spre gândirea metaforică, spre o reacţie lipsită de teamă
4. Funcţia de model: Furnizează informaţii test. Pacientul sau elevul aplică într-o manieră experimentală soluţii şi răspunsuri neobişnuite în raport cu sentimentele lui de până atunci.
5. Funcţia de resemnificare: Schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă. Dezvăluie noi semnificaţii. Oferă o imagine mai completă asupra problemelor noastre.
Descoperirile din psihoterapie pot fi aplicate cu succes şi în învăţământ unde profesorul poate fi comparat cu terapeutul, elevul cu pacientul şi materia de predat cu metoda terapeutică. O paradigmă reprezentativă a postmodernităţii în educaţie este paradigma existenţial-umanistă, care-şi are rădăcinile în psihologia umanistă, dintre ai cărei reprezentanţi menţionăm pe Rogers şi Maslow. Abordarea centrată pe client a lui Rogers se regăseşte în educaţia centrată pe copil, care reprezintă dimensiunea dominantă a pedagogiei postmoderne. Psihologului umanist Maslow datorăm contribuţia adusă la identificarea şi clasificarea trebuinţelor umane. Fericirea, bunăstarea şi împlinirea noastră spirituală depind de satisfacerea acestor trebuinţe.
Un paradox curios subliniat de Rogers este că oamenii nu se pot schimba decât dacă se acceptă aşa cum sunt. Rogers introduce aşadar aprecierea pozitivă necondiţionată, care este apropiată de "aici şi acum" din Gestalt, în măsura în care îşi îndreaptă atenţia asupra procesului în derulare, fără o întoarcere sistematică spre trecut. [2]
În mediere, la fel ca în Gestalt, se pune accentul pe ce se întâmplă "aici şi acum", iar orientarea principală este spre viitor, nu spre trecut. Relaţia este elementul fundamental al oricărui proces transformativ. În mediul şcolar, schimbările de comportament şi de atitudine la elevi se produc în funcţie de calitatea relaţiilor ce se stabilesc "aici şi acum" între elevi, între profesori şi elevi, precum şi între profesori, materia de predat şi elevi.
[1] Vezi Dafinoiu, I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, ed. Polirom, Iaşi
[2] Vezi Moreau, A. (2007), Psihoterapie. Metode şi tehnici, ed. Trei, Bucureşti
©Virginia-Smărăndiţa Brăescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu